[ Pentru a vizualiza mai rapid această postare tastaţi doar (www)ateismulactiv.
                                           Iar pentru a citi lejer textul, în formatul originar de la autor şi nesabotat de cre(ş)tini,
                                            măriţi/micşoraţi texul pînă mai rămîn în partea dreaptă doar trei coloane de poze]
                                            
                                             PAŞTELE  CRE(Ş)TIN
                                      "hristos" NU A ÎNVIAT din morţi !!
     ( hristos = porecla nemeritată şi auto-impusă a gurului iudeu Yeshua/Isus, înşelător, comunist şi criminal )

              Îmi este foarte greu să încep această lucrare, lupta cu Absurdul, Prostia, Excrocheriile şi Superstiţiile umane fiind foarte descurajatoare încă din start, aceste stări fiind extraordinar de puternice în minţile majorităţii oamenilor.        Dar tocmai această situaţie înjositoare, absurdă, şi extrem de toxică pentru omenire mă obligă să iau atitudine şi să spun Adevărul despre teoriile absurde şi unele fapte abjecte care stăpînesc şi predomină în lumea religioasă. Mai ales că această lume nu numai că nu îşi vede anormalitatea (cazul "oilor" cu două picioare ), sau şi-o vede dar nu şi-o recunoaşte (cazul "păstorilor" ) ci, mai grav, se pretinde a fi glasul adevărului şi întruchiparea perfecţiunii, chiar dacă ea însăşi îşi vede şi îşi strigă zi de zi suferinţa cauzată de inechitatea auto-creată. Căci lumea religioasă şi-a creat un cerc vicios aparent indestructibil şi făcut parcă din nişte "brazde adînci"/ inechităţi sociale, prin care înaintează cu greu şi foarte adesea cu accidente grave, şi împotriva cărora este foarte revoltată,dar pe care şi le crează singură cu un 'plug mare'/susţinerea religioasă pe care îl trage cu încăpăţînare în urmă. Iar dacă vine cineva (cum fac eu acuma) şi îi spune că ceea ce face este o prostie şi o nebunie şi că cea mai prăpăstioasă brazdă este cea trasă de religie, îl repudiază pe acel "eretic/ateu/satanist,etc...", cu toată forţa.                           Ca în poveştile cu proşti !   

            Din şirul aberaţiilor religioase biblice mă voi ocupa acum de cea mai mare sărbătoare a cre(ş)tinătăţii, excrocheria şi înscenarea blasfemic numite "Paşti" de către cre(ş)tini. O voi face foarte argumentat, atît cu menţionări exacte din Biblie cît şi cu raţionamente pro şi contra şi care aparţin doar Logicului şi Posibilului.                 Domenii total străine religioşilor, care îşi vor manifesta indignarea prin behăituri/insulte specifice, şi care îşi "argumentează" delirurile doar cu citate tendenţioase din superanacronica Biblie, pe care ei, în "înţelepciunea" lor ovină, nu o văd aşa, după cum nici peştii nu văd momeala pescarului ca pe o capcană fatala pentru ei, şi care, la final, aduce avantaje doar pescarului. 

            Cîrcotaşii vor spune că demersul meu este pretenţios, sau cu aere de grandomanie, sau chiar inutil, deoarece subiectul vizat a fost ultra-dezbătut de aprox. 2000 de ani, aşa că acum nu se mai poate expune ceva nou, totul fiind foarte clar. Eu o să demonstrez că nu este aşa, deoarece dacă aş fi văzut vreo lucrare: carte, film, dezbatere, etc.., care să fi expus mesajul cre(ş)tin originar şi complect precum şi adevărul faptelor/înscenărilor din NT, nu aş mai face-o eu acum. Iar în privinţa dezbaterilor milenare "clarificatoare", ele au fost doar o permanentă dispută şi prea adeseori tragică, între minoritatea atee realistă şi majoritatea religioasă delirantă, fiecare pretinzînd monopolul asupra Adevărului, care nu poate fi decît unic şi de partea doar uneia dintre tabere.

           Dacă despre MINCIUNA popească numită Crăciunul cre(ş)tin, sau "astăzi s-a născut hristos!"(25 dec), am expus în "www.Ofer un milion de euro- ateism", iar despre celelalte aspecte ale tendenţiosului cre(ş)tinism voi scrie puţin mai tîrziu, acum voi prezenta adevărata faţă a "paştelui" cre(ş)tin: faptul că Yeshua/"hristos" nu a înviat din morţi  şi, ca urmare, credinţa cre(ş)tină este zadarnică (1Cor.15:17) !!!  Şi absurdă !!

            Pun cuvîntul "paşte" în ghilimele, fiindcă el este o impostură în context istoric şi biblic, deoarece niciunde în VT nu scrie că Dz va mai da o altă semnificaţie acelei unice comemorări post- egiptene (Lev 23:14). Şi cuvîntul "Dz" ar trebui pus în ghilimele, căci exprimă un nimic, o inexistenţă, dar nu o fac fiindcă mi-ar îngreuna scrisul.

        Adevărul despre ceea ce s-a întîmplat în acele timpuri evident că nu poate fi cunoscut şi spus deoarece diferite interese fanatice fie l-au suprimat din start, fie l-au distorsionat pe parcursul istoriei. Aşa că acuma se poate vorbi doar despre deducţii, care se apropie de adevărurile antice în măsura în care ele ţin cont atît de sursele istorice reale cît şi de logica şi posibilul faptelor pămîntene sau ale fenomenelor naturii, domenii în care a făcut speculaţii mari înşelătorul Isus. De aceea tot ce veţi citi mai jos, este, în esenţă, doar varianta posibilă a celor relatate în Biblie.     Este 'veriga lipsă' a sumarelor evanghelii din NT, omisă intenţionat încă de la început, pentru a nu distruge aspectul mistic şi elucubrant al ideologiei şi faptelor comunistului narcisist Isus. Căci dacă NT ar fi expus tot adevărul despre Isus, el ar mai fi primit aprecieri şi proslăviri în viaţă şi, mai ales,  post-mortem cum primeşte proslăviri un magician care prezintă o scamatorie ieftină şi cunoscută de toţi, adică doar de la minţile ovine cu logică zero şi de la discipolii  /apostolii (preoţii) săi care vor să-i continue înşelătoria pentru influenţă politică şi trai parazitar preafericit.  Cîrcotaşii agnostici (care încă nu s-au hotărît în care luntre să-şi aşeze.. ideile), dar mai ales fanaticii de religioşi, vor afirma că de unde ştiu eu, "deşteptul", cum au stat lucrurile acum aprox. 2000 de ani cu Isus, dacă nu am fost acolo. Răspunsul este pe cît de logic, pe atît de simplu: chiar dacă au şi o aură de miraculos şi supranatural, faptele şi înscenările iudeului Yeshua, nu-şi pot ascunde aspectul absolut uman şi banal, dar asta numai dacă sînt privite doar prin ochelarii raţiunii, care au o lentilă a Logicului şi alta a Posibilului, şi dacă se ţine cont doar de reacţiile fizico- chimice ale materiei şi de fenomenele Naturii, care nu pot fi anihilate sau doar distorsionate de cineva. Varianta făcută de Isus, şi demascată de mine, a fost şi este oricînd posibilă, spre deosebire de varianta imaginată/delirată de cre(ş)tini, care nu poate fi posibilă vreodată, deoarece enunţă acţiuni şi efecte supranaturale care nu pot avea loc pe planeta Pămînt.

                                             *    *     *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *    *     *     *    

      "Paştele cre(ş)tin" sau "Învierea", sărbătoarea IMPOSIBILULUI, a MINCIUNII şi EXCROCHERIEI SUPREME !     

         A scrie despre înşelăciunea numită "înviere" înseamnă a scrie doar despre una din înscenările din NT. Iar a nu scrie despre adevărul  ei (şi al întregului NT, şi al Bibliei, în general ) înseamnă că toată lumea, nu numai partea declarată cre(ş)tină, este într-adevăr o turmă imensă de "oi" cu două picioare, care nu au capacitatea mintală să-şi închipuie adevărul  înşelăciunilor ordinare cre(ş)tine. Pentru a prezenta şi înţelege " învierea" aşa cum a fost şi în realitate, trebuie menţionaţi factorii care au stat în mod vital la baza realizării sale, şi care au fost comuni tuturor celorlalte înscenări făcute de înşelătorul acela, gurul Isus (Mat 27:63). Succesul întregii sale activităţi s-a datorat, în principal, următorilor factori:

  * analizarea absolut obiectivă a naturii, societăţii şi omului (după dictonul "Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte zeii"), în contextul timpului trecut (informativ), prezent (atunci) şi viitor (speculativ). 

  * planificarea unui ideal/ţel de atins şi a mijloacelor de orice fel pentru a-l realiza cît mai repede şi indestructibil.

  * cultivarea totală a sentimentului religios şi ancestral al naivilor şi deturnarea lui spre propria lui persoană.    

  * exacerbarea acelui sentiment pînă la fanatismul absolut, inclusiv uciderea altora sau auto-jertfirea.

  * axarea întregii activităţi doar pe domeniul religios personalizat şi impostor, singurul propice realizărilor materiale maxime cu efort minim şi a celor narcisist-paranoice: a celebrităţii "vrednice de închinare"(2Tes 2:4) şi veşnice, sau "viaţa veşnică"(Io 17:3).

  * stăpînirea unor mijloace de impresionare şi cucerire a naivilor, cum ar fi: trucurile de magie/înşelăciune, a unor proceduri bazate pe sugestie şi autosugestie (sau "puterea credinţei")  şi folosirea ocultă a unor substanţe chimice.

  * alcătuirea unui grup de complici, ultra-secreţi şi fideli, care să-l ajute în acţiunile lui complotiste şi în înscenările prezentate ca minuni, şi care nu trebuiau să fie dintre viitorii apostoli, care trebuiau prostiţi în mod sincer.

  * alcătuirea unui grup cît mai mare de propagandişti /apostoli care să-i facă reclamă mondială ca Mesia.

          Punerea în practică a acelor idei şi fapte (complotiste, blasfemitoare, ultra-comuniste şi criminale adeseori), cu care a biruit, şi biruieşte încă(?!), lumea proastă şi superstiţioasă (Ioan 16:33) l-au adus, inevitabil, pe fanaticul Isus, în faza răspunderii penale din vremea sa, care l-a condamnat la moarte prin răstignire, metoda cea mai neinspirată în cazul său, din cauza nerealizării unei morţi certe, rapide şi verificate şi, deci, a creării şansei realizării unor manevre oculte, foarte bine premeditate. Odată luată acea hotărîre de către autorităţi, s-a trecut rapid la punerea ei în practică, fără ca iudeii care au comandat-o  şi romanii care au "executat-o" să prevadă păcăleala/ţeapa pe care o vor lua de la "victima" unsă cu toate "alifiile drăceşti" (Ioan 8: 48,52). 

        Isus a ştiut că va ajunge la un moment dat la un asemenea eveniment (nu spun deznodămînt pentru că nu a fost aşa, activitatea lui subversivă continuînd mult timp şi după aceea). Dacă la începtul activităţii sale "mesianice" el a sperat că va converti relativ uşor pe iudei la religia sa personală, fantezistă şi pretins irezistibilă, din cauza momelii ("împărăţia lui dumnezeu") "ca o comoară", la care toţi dau năvală (Mat 4:17, 13:44, 11:12), odată cu trecerea timpului a văzut că nu poate prosti pe toată lumea aşa uşor şi că cei care i-au văzut delirurile şi faptele anti-"cuvîntul lui Dz"  din Tora şi scopul lor narcisisto-paranoic şi ultra-comunist, au început să-l părăsească (Io 6:66), iar autorităţile să acţioneze pentru a-l opri de la acele rele (Ioan 18:30) cu orice preţ, inclusiv cu moartea. Cum iscoadele sale erau "pe fază", bineînţeles că l-au anunţat. Atunci el a început să "proorocească" acel eveniment, profitînd de ocazie ca să facă iar senzaţie şi să prostească iar lumea cu talentele sale de "vizionar mesianic"(Lu 18:31-33).   

           Executarea unui om poate fi făcută în mai multe moduri: fie legal (de autorităţi), fie ilegal (de "simpli cetăţeni" infractori), prin înjunghiere, înec, lapidare (lovirea cu pietre), spînzurare, răstignire, împuşcare, etc..., fiecare epocă avînd metodele sale. În Judeea lui Isus, uciderile legale cele mai uzuale, erau: răstignirea (la romani) şi lapidarea (la iudei). Ştiind că orice execuţie legală şi exemplară era făcută de romani prin răstignire (considerată ca fiind cea mai chinuitoare), Isus nu numai că nu a evitat o asemenea procedură dar, după ce a analizat posibilităţile de control şi manevră asupra ei, chiar a provocat-o pentru a mai crea un mit, chiar mitul suprem, "învierea din morţi", cu care să rupă gura tîrgului şi să creeze o nouă (dez)ordine mondială în perceperea miturilor şi ritualurilor religioase.                                                           

            Odată stabilită acea idee genială, Isus a trecut la realizarea planului de acţiune. A analizat minuţios fiecare etapă posibilă a evenimentului dar, mai ales, posibilităţile de a controla acele etape ca să nu-i fie fatale ci, din contră, propice realizării mitului vizat. Acele etape au fost 1) provocarea autorităţilor în a lua hotărîrea punitivă supremă, condamnarea sa la moarte. 2) alegerea timpului propice pentru o execuţie mai aparte, făcută în grabă, sub presiunea timpului şi a evenimentelor şi exact înaintea Paştelui pentru ca a) în caz de reuşită să desfiinţeze sensul acelei unice sărbători "instituite de Dz" ca legămînt veşnic, cu semnificaţie unică şi caracter impersonal şi doar comemorativ (Lev 23:4-14), şi să-i dea un alt sens: auto-personalizat, megaloman şi paranoic, şi b) să profite de faptul că concitadinii săi erau ocupaţi cu Paştele lor tradiţional şi, astfel, nu aveau destul timp la dispoziţie pentru a asista la acea răstignire, sau, şi mai grav, pentru a stînjeni, sau chiar anihila, acţiunile oculte ale complicilor săi însărcinaţi cu luarea cu mare grijă a trupului (aflat în stare de catalepsie) de pe cruce, îngrijirile necesare revenirii lui în simţiri după epuizarea efectului anestezicului luat pe cruce, plecarea din mormînt, etc..etc... 
 Pentru a-şi asigura succesul "învierii", Isus a trebuit să se asigure de crearea tuturor factorilor necesari, printre care:

 1) Crearea unui grup ultra-fidel care să supravegheze toată acţiunea şi să execute unele operaţiuni vitale. Acest lucru nu i-a fost greu deoarece chiar de la începutul activităţii sale de expert în "citirea" şi manipularea caracterelor umane a identificat foarte uşor printre ortacii săi în ticăloşii şi înscenări, indivizi dispuşi la orice pentru un cîştig maxim. Pe aceştia îi voi numi complici, deoarece acţiunile lor oculte nu trebuiau observate de viitorii apostoli propagandişti.

 2) Crearea conjuncturilor favorabile în toate etapele fenomenului, în special în cea mai critică, cu constatarea rituală a morţii de către "păgînii" de romani, prin zdrobirea fluierelor picioarelor, care trebuia evitată cu orice preţ !!            Pentru asta Isus a căutat, în prealabil, să se pună bine cu persoanele responsabile cu această procedură, adică cu comandanţii romani, sau sutaşii. Pentru a-i sensibiliza şi îndatora profund cu privire la persoana sa, Isus le-a aplicat metoda eficientă şi verificată a unor servicii deosebite, spectaculoase, care cereau ca răsplată recunoştiinţa profundă. Acele servicii deosebite au fost înscenări banale, dar considerate vindecări miraculoase, căci erau făcute "ca la carte" şi cu personal infractor calificat, toate desfăşurîndu-se în esenţă după acelaşi scenariu. Un complice de-al său mergea "întîmplător" pe lîngă casa victimei vizate şi, la "un pahar de vorbe" şi între patru ochi, îi oferea unui membru al familiei sale, sau unui servitor, ceva de mîncare sau băutură (iarăşi "total întîmplător", banal) în care se afla un drog,  fie somnifer (în cazul "învierilor din morţi"), fie provocator de dereglări organice (în cazul "bolilor grave"). După administrarea drogului complicele pleca cît se poate de discret şi "nevinovat". Apoi, fie el (de mai departe), fie altul, necunoscut, (mai de aproape),  supravegheau situaţia. Cînd drogul îşi făcea efectul şi se crea inevitabila panică în acea familie din cauza necazului misterios, un alt complice secret îşi făcea apariţia tot "întîmplător" şi anunţa pe membrii familiei "mortului"/ bolnavului să nu se sperie deoarece există un mare prooroc şi vindecător, Isus din Nazaret, care vindecă orice boală şi învie chiar şi morţii, dar numai dacă cei care îi cer asta îi recunosc acele "calităţi  divine" şi îl consideră Mesia. Şi să îi ceară asta cît mai repede, ca să nu moară persoana "grav bolnavă" (în realitate ca să nu treacă efectul drogului înainte ca "mesia" Isus să-şi dea acceptul "magic" pentru asta, chiar telepatic, de la distanţă)(!?). La disperare şi la insistenţele complicilor, familia încerca acea variantă că, deh!, ce avea de pierdut, mai ales că era şi cea mai la îndemînă şi incita şi prin ineditul ei. Aşa că odată Isus solicitat,"bolnavul se vindeca"/"mortul învia" absolut 'miraculos' !! Isus Mesia!!! .Uraaa..... Proslăvire veşnicăăăăăăă.... :)))))))))

           Revenind concret la cazul sutaşului (Longinus?) vizat de Isus, subiectul experimentului a fost ales un rob de-al său, care a muşcat (şi la figurat, şi la propriu) din momeala complicelui "mesianic" după care a intrat misterios într-o criză acută. Cînd sutaşul derutat şi-a văzut "robul la care ţinea foarte mult, şi care era bolnav pe moarte"(Lu 7:2-10), cu ocultul diagnostic de "înscenare mesianică", şi s-a creat panica specifică, complicii lui Isus au apărut rapid dar, aşa "din întîmplare", şi s-au oferit total "dezinteresaţi" dar insistenţi, să-i ajute pe robul respectiv şi pe sutaş. I-au spus sutaşului să nu-şi facă griji findcă au auzit că prin apropiere se află vestitul Isus din Nazaret, vindecător universal şi mare prooroc, şi "fiul lui Dz în persoană", şi care îi va vindeca cu siguranţă robul dacă i-o va cere cu credinţă sinceră.  Sutaşul, care "auzise mai înainte de Isus", presat de împrejurare dar şi incitat de acea ofertă, "a trimis la Isus pe nişte bătrîni ai iudeilor, ca să-l roage să vină să vindece pe robul lui". Chiar acest fapt, acei mesageri, erau semnalul pentru Isus că reuşea şi cu acea înscenare, dar şi pentru complici, care i-au administrat bolnavului antidotul salvator, în clasicul pahar cu apă dat, firesc, oricărui bolnav. Aşa că "atunci cînd s-au întors acasă, trimeşii au găsit sănătos pe robul care fusese bolnav". Nici nu se putea altfel ! Înscenare pe cît de simplă pe atît de cu efect, care l-a uimit chiar şi pe Isus, prin uşurinţa cu care se pot (auto) prosti oamenii naivi şi inculţi, care aveau cunoştiinţe de cultură generală şi ştiinţe exacte cum aveau şi telefon mobil. Mai trebuie lămurit/demascat un aspect, acela al "prietenilor sutaşului trimişi la Isus" şi a spuselor lor. Acei aşa zişi "prieteni ai sutaşului" au fost complicii lui Isus, însărcinaţi de el cu acea manevră şi acel discurs, total umilitor la adresa sutaşului (care nu ar fi spus personal acele vorbe niciodată!)  şi foarte măguluitor la adresa lui Isus, căruia i-a mai crescut ratingul în faţa "norodului care mergea după el", dar în special al apostolilor, care trebuiau să creadă sincer că "minunile" lui Isus au fost minuni reale, şi apoi să le propage ca atare, chiar cu riscul morţii. Pentru a se pune bine cu autorităţile, Isus a mai "vindecat" şi alţi "bolnavi"-cobai, un alt caz fiind relatat la Ioan 4:46-54.

3) Stabilirea cît mai precisă a drogului (compoziţie şi concentraţie) pe care complicii lui trebuiau să i-l dea pe cruce, ca să intre în starea de letargie, asemănătoare morţii, cu care să-i înşele pe romani, iudei, şi apoi....pe toată lumea cre(ş)tină. Pentru "oile" cuminţi/proaste, care citesc şi cred numai Biblia, trebuie să menţionez că evenimentele vieţii şi afirmaţiile atribuite lui Isus, nu sînt numai cele scrise tendenţios în Biblie, ci şi, mai ales, cele nescrise, şi care ar spune adevărul îngrozitor despre el, dacă ar fi cunoscute (Ioan  21:25). Un aspect de primă importanţă al activităţii sale  de "vindecător mesianic" a constat din cunoaşterea unor tehnici de înşelăciune (folosite la "vindecările de boli grave" şi "învierile din morţi"), dar şi a unor proceduri care aparţin de psihoterapie, hipnoză şi farmacologie, dar care erau cunoscute doar de o elită restrînsă, printre care erau şi esenienii, la care şi el şi-a făcut studiile de specialitate. Aşa a învăţat despre procedurile speciale şi substanţele cu diferite acţiuni asupra organismului, inclusiv analgezicele, otrăvurile şi somniferele, dar şi antidoturile lor. Cu asemenea cunoştiinţe secrete şi el putea "lua viaţa"/"omorî", apoi "da viaţa"/"învia din morti"/trezi, pe cine vroia el şi cînd vroia el , ca un veritabil "fiu de Dz" (Ioan 5:21, 10:17-18).  Chiar dacă a făcut "minuni"/experienţe cu alte persoane, la care a folosit dozaje diferite de drog, în funcţie de corpul fiecăruia (sex, vîrstă, constituţie corporală, etc..), şi cu care nu a mers întotdeauna la sigur (cazurile de malpraxis, de luat viaţa cu adevărat nefiind menţionate în NT), cînd a venit vorba de corpul său a căutat o formulă sigură şi foarte experimentată pe mai multe persoane care au avut ghinionul să-i servească drept cobai. Una dintre ele a fost Lazăr, cu care poate se asemăna la corp şi vîrstă, şi căruia, fiindcă îl iubea (Ioan 11:5), i-a făcut onoarea de a-l procopsi cu acea înscenare emblematică şi a-l menţiona şi cu numele pentru gloria postumă a "vieţii veşnice"/celebrităţii "veşnice", ştiind foarte bine că personajele unei legende devin "nemuritoare" (Marcu 14:9).  Dacă la alţi cobai le-a administrat o doză de drog letargic pentru cîteva ore, lui Lazăr i-a dat, printr-un complice evident, o doză ceva mai mare, pentru o zi-două, cum avea să i-a şi el pe cruce, corespunzătoare perioadei de stat pe cruce şi în mormînt ca mortul.

     Faptul că Lazăr a fost supus unui experiment reiese foarte clar din relatarea biblică şi chiar din vorbele lui Isus, cînd le-a spus tuturor că "Lazăr (doar) doarme"(11) şi că "boala lui nu este spre moarte, ci (doar o înscenare făcută)  spre proslăvirea sa (4) de către proşti. De aceea Isus (după ce a aflat de la complici că misiunea "moartea lui Lazăr" a fost îndeplinită) nu s-a dus imediat ca să-l învie, cum era firesc, ci a mai amînat două zile plecarea(6), ca să treacă efectul drogului letargic. Şi, ca să nu se facă de rîs dacă încerca să-l învie în zadar înainte de trezirea firească şi să nu moară de epuizare tot strigînd "Lazăre, vino afară!"(43), Isus a mai tărăgănat o zi, pe drum, sosirea lîngă Betania, în care a ajuns după patru zile de la "punerea lui Lazăr în mormînt"(17), şi cînd era absolut sigur că Lazăr s-a trezit din letargie, după cum i-au raportat complicii lui care îl aşteptau acolo (30), atît pentru ai da raportul asupra situaţiei cît şi pentru a i-o aduce pe Marta, care să recite şabloanele spuse de ei. Lazăr nu numai că şi-a revenit în simţiri, cam de două zile, dar a petrecut şi o perioadă de coşmar, specifică doar celor îngropaţi de vii: imobilizarea totală din cauza "legăturilor cu fîşii de pînză"(44), fără hrană şi, cel mai chinuitor, în putoarea grea/"mirosul greu"(39) al propriilor excremente. Niciodată popii nu vor recunoaşte şi predica această variantă posibilă, ci doar varianta imposibilă, dar "miraculoasă", a învierii de către Isus a trupului lui Lazăr "intrat deja în putrefacţie", fapt nespecificat nici măcar în Biblie. Şi toată acea tragedie doar pentru ca psihopatul Isus să-şi facă din nou manevrele abjecte prin care a trăit iar beţia realizărilor "mesianice" şi a delirurilor paranoice (25-26, 40-42), şi cu care a prostit iar nişte naivi (45), fapt care l-a tulburat (33), înfiorat (32) şi entuziasmat pînă la lacrimi (35). Toată acea acţiune criminală a fost întreţinută şi supravegheată non-stop de complicii lui Isus, şi raportată autorităţilor de către oamenii normali (Ioan 11:46).  Păcat că preoţii iudei nu şi-au pus în practică intenţia de a-l omorî cu adevărat pe bietul cobai Lazăr (Io 12:10), iar apoi să-l înşface pe "mesianicul" Isus şi să-l ducă la Lazăr, ca să-l învie. Atunci s-ar fi văzut Adevărul, că dintr-o moarte adevărată Isus nu putea să-l învie pe Lazăr. Şi tot atunci evreii normali trebuiau să-l omoare, acolo şi atunci, pe înşelătorul acela (Matei 27:63) cu o moarte reală (înjunghiere, lapidare sau spînzurare) din care nu mai putea să "învie", şi astfel scăpau lumea de nebunia şi excrocheria numite cre(ş)tinism. Ar fi murit doar un om nevinovat, Lazăr, dar ar fi scăpat de la o moarte injustă milioane de nevinovaţi/"eretici"/atei realişti  ulteriori.

  Cine crede că eu fabulez cînd descriu acele adevăruri şi că Isus a făcut în mod real şi fără complici "minunile" sale, se înşeală total, aşa cum se înşeală şi cînd crede că un alt tip de înşelător abil, cel care practică "alba-neagra", nu face o înşelăciune şi nu este înconjurat de complicii săi care, pe cît posibil, stau neremarcaţi. Eu fabulez doar în măsura în care Biblia fabulează şi minte. Dacă Biblia prezintă fapte reale, ele nu au putut avea loc decît aşa cum le prezint eu, şi chiar Biblia, dacă este citită cu raţiune realistă. Cine se pricepe la excrocherii ştie că eu descriu adevărul, iar cine mă contestă sînt persoanele (aproape) cinstite, care sînt credule şi nu se gîndesc la excrocherii, fiindcă îşi închipuie că toată lumea este aşa ca ele. De aceea acest fel de persoane (credulele)  sînt cel mai des victimele excrocilor, pe care, în naivitatea lor, îi consideră cinstiţi sau chiar sfinţi (cazul popilor). Ca să le (mai)demonstrez cre(ş)tinilor încă odată cît de mult se înşeală cînd consideră adevăruri cele scrise în Biblie, mai dau un exemplu, chiar cu cazul sutaşului. Propagandiştii cre(ş)tini au relatat acel caz de două ori în NT, în două variante care se contrazic: în cea de la Luca 7:2-10 (descrisă de mine mai sus) Isus nu are vreo discuţie directă cu sutaşul ci doar cu nişte intermediari/trimişi, pe cînd în relatarea de la Matei 8:5-13 Isus vorbeşte numai cu sutaşul, direct şi fără intermediari. Doar şi acest fapt arată foarte clar că Biblia nu este "cuvîntul lui Dz", ci doar scrierile unor antici inculţi şi fanatici cît cuprinde, şi care şi-au transmis prostia şi fanatismul la toţi cre(ş)tinii ulteriori, ahtiaţi după "hrana lor duhovnicească" (?!?!).

     Acea "minune"/înscenare cu învierea lui Lazăr a fost picătura care a umplut paharul răbdării autorităţilor, care au văzut foarte clar că dacă nu-l opresc cît mai repede din prostitul naivilor vor sfîrşi de mîna romanilor, din cauza incapacităţii de a menţine ordinea socială firească (Ioan 11:47-48). Au văzut că singura cale de a-l opri din ticăloşii era moartea, dar au evitat să o facă "în timpul praznicului Paştilor, ca să nu se facă tulburare în norod" (Marcu 14:1-2). Cum exact acel moment era vizat de Isus, din cauza faptului că morţii trebuiau daţi jos de pe cruce în acea zi, înainte de Sabat (Ioan 19:31), pentru a nu-l rata, Isus şi complicii săi au creat o situaţie/înscenare revoltătoare la adresa sa, care să-l determine pe Iuda să-l reclame/trădeze autorităţilor. Iuda fiind premeditat ales pentru asta, deoarece era unul dintre apostolii exigenţi care au văzut mai demult manevrele ticăloase ale lui Isus şi le-a repudiat, deci nu era un tovarăş de încredere, chiar dacă a mai stat în grupul lui Isus, spre deosebire de alţii, care l-au abandonat mai demult, scandalizaţi de delirurile lui (Ioan 6:60-66). Situaţia incriminatorie se referă la un mir de nard curat, foarte scump, dar folosit doar pentru uzul personal al lui Isus, în loc să fie valorificat în folosul comunităţii, şi mai ales al săracilor, conform chiar doctrinei propagate de Isus în mod expres.(Mat. 19:21)

   Aici trebuie să menţionez iar schizofrenia relatării oligofrene din "sfînta Biblie". Cazul cu mirul turnat este relatat în două versiuni, care se contrazic total. La Marcu 14:3-9 se spune că acea faptă a avut loc în casa lui Simon leprosul, unde o femeie a turnat acel mir pe capul lui Isus, scandalizînd doar pe unii apostoli, nu şi pe Iuda, iar la Ioan 11:1-2, 12:3 se spune că aceeaşi faptă a avut loc în casa Martei ( sora lui Lazăr, "înviatul") de către Maria, care a turnat acel mir pe picioarele lui Isus, scandalizînd doar pe Iuda, nu şi pe alţi apostoli. Iar cele două relatări nu se referă la două cazuri separate, ci doar la unul, cel care l-a determinat pe Iuda să-l demaşte pe Isus ca ipocrit absolut (Marcu 14:6-7). Căci Iuda nu a pornit din două locuri şi nu "l-a vîndut" pe Isus de două ori. Chiar dacă citesc Biblia de peste 40 de ani, mărturisesc că nu am observat această contradicţie pînă acum. Şi nici altele, pe care le-am văzut mai recent şi pe care le expun în postarea "Contradicţii în Biblie". Cu cît citesc mai atent scrierile din "sfînta Biblie", cu atît văd mai clar că parcă citesc "1001 de nopţi", şi că puterea şi succesul minciunilor din Biblie în minţile unor oameni (majoritari, din păcate) se datorează apetitului lor pentru basme captivante şi fanteziste, mai ales dacă ele îi înregimentează şi implică şi pe ei "în acţiune" într-un mod imaginaro- deliranto-"interactiv", sau schizofreno-paranoic.

     Revenind la cazul "trădării lui Iuda", acea faptă a fost iarăşi foarte bine premeditată şi regizată de Isus şi complicii lui, tocmai pentru a provoca acea "indignare colectivă" (Marcu 14:4), manifestată chiar de complici, care l-au împins astfel pe Iuda să meargă la preoţi şi"să-l vîndă pe Isus". Aşa că preoţii s-au văzut cu un "cadou de Paşti" nesperat, şi cu vînatul/"lupul în blană de miel" oferit pe tavă, ei ne mai trebuind să-şi stoarcă creierii pentru găsirea unui vicleşug, ca să-l prindă pe Isus (Marcu 14:1). Iuda l-a demascat pe Isus fără pretenţii financiare, dar preoţii, de bucurie, i-au făgăduit, şi mai tîrziu chiar oferit, bani (Marcu 14:10-11, Luca 22:4-5).Varianta falsă a cre(ş)tinilor, cum că Iuda l-a vîndut pe Isus doar pentru bani, nu stă în picioare deoarece banii aceia nu erau o necesitate pentru el. Acea variantă falsă este susţinută cu obstinaţie de cre(ş)tini ca să mascheze motivul real al gestului: comportamentul inechitabil şi schizofreno-paranoic al lui Isus. Tot cu minciuni, cu două variante care iarăşi se contrazic, vin cre(ş)tinii şi cînd prezintă situaţia lui Iuda de după demascare. În prima variantă, de la Matei 27:2-10 se spune că Iuda s-a căit de fapta sa şi a dus arginţii înapoi la preoţi, apoi s-a spînzurat. Iar preoţii au cumpărat cu acei bani un teren. Se prezintă faptele ca şi cum ele au fost proorocite cu mult timp în urmă de scripturile VT, şi se face referire în acest sens la nişte versete din VT care, în realitate se referă la alte persoane, nu la Isus ! Căci (verificînd versetele "profetice" de la Matei 27:3-10) ele se referă la un anume Ahitofel (2Sam 17:23) şi la delirurile de la Zaharia 1:11-13 care spun de plata a 30 de arginţi pentru nişte nenorocite de oi. În a doua variantă, cea de la Fapt. 1:18 se spune că "Iuda şi-a dobîndit un ogor cu acei bani, apoi a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc, şi i s-au vărsat toate măruntaiele". Iarăşi nu pot să nu demasc totala nebunie, sau excrocherie  a celor care au prezentat acele fapte. Căci este IMPOSIBIL ca un om mai întîi să se spînzure, apoi să plesnească prin mijloc (din ce motiv?) şi să mai şi cadă cu capul în jos pe un ogor, sau mai întîi să plesnească prin mijloc şi apoi să se spînzure, ca să punem într-o singură ipostază ambele variante. În realitate acea situaţie a fost cu totul alta şi foarte posibilă. Cea mai plauzibilă este următoarea: după ce a primit acei arginţi, Iuda şi-a cumpărat un teren/ogor. După ce Isus şi-a revenit în simţiri/"a înviat din morţi", şi-a trimis complicii asasini la Iuda ca să-l ademenească şi să-l omoare, dar iar după şablonul unor versete din VT (Ps.69:25, 109:8; care se referă doar la Solomon!), ca apoi să poată  prezenta acea situaţie drept profetică (Fapt 1:16). Odată ademenit la acel ogor, complicii criminali ai criminalului Isus (Marcu 10:17-18), l-au înşfăcat, i-au pus funia în jurul gîtului şi l-au spînzurat. După ce s-au asigurat că a murit şi l-au admirat un timp în acea poziţie, l-au dat jos şi, ei, sau chiar (şi) Isus personal, l-au tăiat cu săbiile, ciopîrţindu-l şi vărsîndu-i măruntaiele pe jos. Apoi au răspîndit zvonul despre acea 'sinucidere' imposibilă, dar un zvon fals, oligofren şi contradictoriu: o variantă cu spînzurarea şi o alta cu hara-kiri, ambele făcute de bietul Iuda (!?). Pedepsirea acelei "trădări" a fost prevestită/premeditată şi făcută de criminalul guru Isus (Lu 22:22) şi acoliţii săi. Dacă Iuda a primit de la preoţi 30 de arginţi (Mat 26:15) şi i-a cheltuit cumpărîndu-şi cu ei un ogor (Fapt 1:18), atunci cum a mai putut înapoia acei bani acelor preoţi (Mat 27:3) ?! Sau dacă a înapoiat acei bani, atunci cum a mai putut cumpăra cu ei acel ogor ?! Iar dacă acea 'trădare' a lui Iuda a fost premeditată imparabil de către însuşi Dz (Io 13:18; Fapt 1:16), atunci Iuda ce vină a avut că a fost 'mîna destinului' ?! De ce a fost pedepsit cu moartea?! Unsolved misteries! Sau, mai exact, foarte încurcate mai sînt susţinerile tale, religie cre(ş)tină oligofrenă, şi  scîrboşi mai pot fi ereticii şi fanaticii tăi susţinători cu minţi ovine. Şi care şi-l închipuie pe iudeul Isus în cea mai perfectă şi sfîntă ipostază, demnă de cea mai mare proslăvire, şi nu cum a fost în realitate: un guru religios fanatic, ameninţător şi răzbunător sadic (Lu 22:22), făcător de rele, hulitor, prostitor cu şabloane religioase şi jecmănitor al naivilor, şi înconjurat şi ajutat de o gaşcă de ticăloşi fără scrupule, înarmaţi cu săbii (Lu 22:36-38; Io 18:10 - pe care nu le aveau la ei ca să desfacă conserve, sau să cureţe mere!) şi gata în orice moment să facă orice ticăloşie.  Uneori îi mai tempera şi ''certa'' Isus, dar nu în mod sincer şi pentru a le potoli instinctele criminale, ci pentru a se prezenta, în mod absolut ipocrit, pe sine în faţa celorlalţi însoţitori ca ''împăciuitor divin'' (Lu 9:54-56).  
       Tot complicii criminalului Isus l-au omorît şi pe Irod, cu complicitatea valetului său Blast. Acel commando ucigaş a fost condus de criminalii Barnaba şi Saul, care, cu acea crimă, şi-au dat examenul de licenţă în lipsa de scrupule şi fanatismul criminal specifice ticăloşiei numite creştinism. Cel care a dat lovitura fatală lui Irod a fost declarat 'înger al Domnului' (Fapt. 12:20-25) (!?!?!). Prin prelucrarea abilă a minţilor derutate şi naive ale cre(ş)tinilor, criminalul Saul a devenit 'sfîntul ap. Pavel' şi a ajuns să fie omagiat pe plan mondial (!?!?). Incredibil ce putere are prostia umană !!     Această relatare din NT nu poate fi veridică, deoarece, dacă se ia în considerare că acel Irod a fost chiar Irod Antipa, cel care nu şi-a asumat responsabilitatea judecării lui Isus la Ierusalim, atunci acţiunea criminală a lui Pavel et comp. nu concordă cu datele istorice reale (expuse pe Wikipedia). Care spun că Irod Antipa nu a murit asasinat în reşedinţa sa din Galileea (sau în alt loc), ci a murit de moarte naturală în anul 39, în Galia (în Franţa de astăzi), unde a fost exilat după declinul lui politic survenit după decesul protectorului său, împ. Tiberiu (14-37). Oare să fie relatarea din NT cu asasinarea lui Irod doar un alt exemplu (chiar şi fals) care le sugerează cre(ş)tinilor fanatici cum să acţioneze asupra autorităţilor care nu acceptă cre(ş)tinismul? Se pare că da!

      

     O altă relatare făcută tot după şablonul oligofren specific cre(ş)tinismului, este şi cea referitoare la intrarea lui Isus în Ierusalim, ca "unic, mesianic şi adevărat rege al iudeilor". La Ioan 12:14  scrie că Isus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş, pe care l-a găsit personal, iar la Matei 21:7 scrie că el a şezut pe doi măgari, aduşi de ucenici. Oare cum a stat pe cei doi măgari, a făcut şpagatul ?! Niciodată popii nu vor predica acea relatare fiindcă oricît de idioate ar fi persoanele care le ascultă predicile absurde, cineva tot şi-ar da seama, dar instinctual nu raţional, că ceva nu este în regulă cu spusele"părintelui"şi ar începe să raţionalizeze critic, fapt inadmisibil pentru o "oaie" şi extrem de periculos pentru turmă. Pentru acea înscenare emblematică şi provocatoare, Isus  şi-a folosit toate resursele umane şi logistice, şi iarăşi cu pretenţia paranoică de împlinire profetică(?!). A fost mobilizată toată turma, fiecare persoană avînd un rol foarte bine stabilit. Nu a fost nevoie numai de complicii ultra-secreţi (care să-i prostească inclusiv pe viitorii apostoli propagandişti) fiindcă şi apostolii propagandişti participau la acel eveniment, căci era unul care nu necesita "minuni". Aşa că fiecare dresat şi cu lecţia învăţată, şi-a ocupat locul şi "cînd a intrat Isus în Ierusalim, toată cetatea (?!) s-a pus în mişcare" (Mat 21:10) şi a început acţiunea de senzaţie: unii ucenici/"cei mai mulţi din norod"(21:8), sau "noroadele care mergeau în jurul lui Isus"(21:9), sau "o gloată mare" (Ioan 12:12), îşi aşterneau hainele pe drum sau tăiau ramuri din copaci, şi le presărau pe drum(21:8), toţi  strigînd lozincile prestabilite şi "proorocite" cu ceva timp înainte (Mat 23:39); alţi ucenici, mai dinamici, au fost postaţi pe uliţele adiacente traseului "mesianic" şi i-au făcut reclamă foarte zgomotoasă ca "marele prooroc, din Nazaretul Galileii" (21:11), fiincă Isus era "atît de cunoscut" că aproape toţi nu ştiau despre cine-i vorba şi fiecare întreba: "Cine este acesta?" (21:10). Au fost folosiţi inclusiv copiii/"mieii" turmei, care au avut ca sarcină să scandeze lozinci în Templu (21:15), în timp ce Isus a mai "vindecat" nişte complici "orbi şi şchiopi"(21:14)  şi a vandalizat sectorul ofrandelor (21:12) instituite de Dz  (Lev 14:4) şi recomandate chiar şi de Isus (Marcu 1:44). Acel eveniment este prezentat de popi ca "duminica floriilor", o denumire injustă, deoarece foloseşte abuziv numele sărbătorii romane "Floralia", prin care anticii celebrau natura (nu pe vreun om), venirea primăverii şi anotimpul florilor. Flori care nu au nimic de-a face nici cu paranoicul Isus şi nici cu acea înscenare a sa, la care nu se pomeneşte de flori, ci de ramuri de copaci şi de finic. Aşa că acea "sărbătoare" ar trebui să se numească "rămureala".

 Isus a fost arestat şi condamnat DOAR PENTRU PĂCATELE SALE, NU ale mele...ale tale...sau ale întregii omeniri !          Acea manifestaţie complexă a fost cea mai provocatoare la adresa autorităţilor , atît prin pretenţia ei simbolistico-paranoică (Ioan 12:15) cît şi prin violenţa blasfemitoare din Templu. Cu ea şi cu "învierea lui Lazăr"(care făcea furori) Isus şi-a semnat condamnarea la moarte (Ioan 11:53). O "moarte" pe care a provocat-o şi a controlat-o la maxim, prin excelenta/perfecta organizare a celor mai importanţi complici, cu care a fost mereu în contact, dar ferit de privirile apostolilor, pe care îi minţea că "merge puţin mai înainte/încolo, să se roage" (Mat 26:30-39,42,44). În realitate el se întîlnea discret cu complicii săi, cu care stabilea ultimele detalii ale acţiunii. Căci dacă era vorba DOAR de rostirea unei rugăciuni, era absurd să se izoleze de ucenici. Imaginaţi-vă că un preot/predicator le spune celor din biserică să îl aştepte puţin, că el merge pînă afară să se roage. Aşa ceva nu are nicio logică şi nici nu a avut loc vreodată. Isus nu a fost sigur de reuşita "învierii", de aceea perspectiva unui eşec fatal l-a întristat şi mîhnit foarte tare. Îl stăpîneau atît îndoiala (Lu 22:42)  şi întristarea de moarte a eşecului, cît şi beţia paranoică a urmărilor reuşitei acelei acţiuni, acea proslăvire veşnică (Io:17), pentru care şi-a dedicat întrega activitate. El putea foarte uşor să-şi abandoneze planul proslăvitor, să plece din mîinile duşmanilor, să evite chinul răstignirii şi să-şi continue activitatea ca mai înainte, dar atunci nu-şi mai crea şi el mitul "învierii din moarte", nu ar mai fi fost idolul şi dumnezeul cre(ş)tinilor şi nu ar mai fi atras atenţia lumii cu acel FALS  şi IMPOSIBIL "miracol unicat", care ar fi fost total contra legilor naturii şi a celor fiziologice, care nu pot fi inversate sau anulate pe planeta Pămînt, nici chiar de  "dumnezeul care le-a făcut".  După o analiză foarte obiectivă a situaţiei şi momente de îndoială şi instinct de conservare extrem de stressante (Lu 22:44), dar total nepotrivite pentru cineva care a susţinut că se dă benevol ca jertfă ca să fie mîntuitorul omenirii, Isus a ales calea riscantă dar, în caz de reuşită, ultra - proslăvitoare. Pe principiul: totul sau nimic !

       

       Odată luată acea hotărîre, dureroasă dar irezistibilă şi vitală pentru mitul vizat, Isus s-a predat autorităţilor, care l-au dus mai întîi la Caiafa? (Mat 26:57), sau la Ana? (Io 18:13). Oricum, pe unde l-au dus preoţii acuzatori, Isus a fost consecvent planului său şi şi-a debitat delirurile paranoice blasfemitoare şi provocatoare (Mat 26:63-64), pentru care a fost "proslăvit" cu scuipături şi fezandări cu palmele şi pumnii (Mat 27:67) dar şi cu dorita condamnarea la moarte /"moarte" (Marcu 14:64). Cum se aflau sub stăpînirea Imp. roman şi nu puteau lua singuri unele hotărîri importante (Io 18:31), preoţii au fost obligaţi să-l lege pe Isus şi să-l ducă la guvernatorul Pilat, în faţa căruia Isus şi-a repetat iar "rangul" mesiano- paranoic, de "rege"/ "împărat al iudeilor" (Mar 15:1-2), rostit şi pentru viitoarea sa legendă. În acest sens, nu şi-a putut stăpîni curiozitatea cu privire la prezenţa mitului său în mintea romanilor şi l-a supus pe Irod la un scurt sondaj de opinie cu privire la acel aspect (Io 18:33-34). Iar la restul acuzaţiilor ne mai răspunzînd, căci el nu trata acel moment ca pe un proces obişnuit, în care să fie interesat de vreo achitare, ci ca pe o etapă/o formalitate spre răstignire. După o escală şi pe la Irod, cu care nu a vorbit ceva deoarece el nu avea nicio importanţă pentru caz, Isus a ajuns iar la Pilat, pentru soluţia finală. Dar Pilat nu a considerat acea blasfemie religioasă reclamată de iudei ca motiv serios de condamnare la moarte, deoarece romanii, cu democraţia lor religioasă/politeismul, nu se amestecau în problemele religioase ale popoarelor cotropite. În schimb, cînd era vorba de destabilizarea ordinii şi păcii sociale/ pax romana, deveneau sensibili şi eliminau orice pericol. În cazul lui Isus, Pilat nu i-a găsit nicio vină bazată pe religie şi care să necesite moartea (Io 19:6), dar preoţii l-au atenţionat că ei au o asemenea lege (Io 19:7)  şi că ar face bine să ţină şi el cont de ea, căci dacă nu o va face, Cezarul de la Roma are toate şansele să se trezească cu un nou adversar, un alt "împărat al iudeilor", care crează dezordine socială (Io 19:12, 11:47-50). Sesizînd că acea perspectivă sinistră l-ar fi afectat şi pe el, Pilat a acceptat cererea iudeilor şi l-a dat pe Isus în mîinile lor ca să-l răstignească (Io 19:16).

          Concluzionînd acest episod doar pe baza celor descrise în Biblie, nu putem reţine decît că iudeii l-au arestat şi condamnat la moarte pe Isus doar pentru păcatele/ideile şi faptele sale, dintre care menţionez doar următoarele:          1) multe erau făcute atît contra unor legi date "de dumnezeu" în VT, pe care el le-a nesocotit şi redus la doar două  (Mat.22:40), cît şi împotriva legilor naturii (înscenările cu "vindecările miraculoase" şi "învierile din morţi") şi cu care a creat o nouă structură socială , "turmele lui" (Io 21:17), personală şi în dauna autorităţilor religioase, care se vedeau pe zi ce trece cu tot mai puţini adepţi şi tot mai multe "oi". (Mat 4:18-20; 20:34; Mar 1:45, 3:7-8; Io 12;11,19).  

     2) chiar dacă a afirmat (la derută) că el nu desfiinţează Legea din VT, ci o împlineşte (Mat 5:17), în realitate el a nesocotit şi discreditat blasfemic Legea dată de Dz cu caracter veşnic (Lev 23:4-14) şi proorocii din VT (din care a ales tendenţios şi speculativ doar unele pasaje), şi despre care a spus că au ţinut doar pînă la Ioan (Mat 11:13), căci din acel moment a intrat în vigoare "legea"lui/  prosteala lui cu gogoriţa irezistibilă numită "împărţia lui Dz" (Lu 16:16).  

     3)  afirmaţia paranoică cum că despre el au scris autorii VT, cînd, în realitate, citatele "profetice" menţionate de el se referă la alte persoane, sau situaţii. Niciunde în VT nu scrie de Isus, "fiul lui Dz" şi al fe-cioarei curviştine Maria.

     4) instaurarea în cadrul turmei sale a unei politici ultra-comuniste (Mat 6:19, Lu 14:33, 18:24-25, Fapt 2:44-45, 4:32-37), care includea chiar uciderea celor care nu renunţau la tot: la demnitate umană (Lu 9:23, sau cazul Iuda) şi avere (Lu 14:33; Fapt 5:1-11). În prezent doar în Koreea de nord mai există modelul "paradisului cre(ş)tin" autentic. Ce absurde sînt persoanele care disociază comunismul absolut şi criminal de cre(ş)tinismul originar, şi îl asociază cu ateismul nepolitic. Fiindcă ateismul este doar o filozofie realistă, anti-teistă. Care vrea ca oamenii să fie OAMENI, nu oile docile ale unor şarlatani narcisişti şi paranoici (Isus, Mohamed, Hitler, Stalin, Kim jong....)
        ADEVĂRURILE despre ticăloşiile "făcătorului de rele" Isus (Io 18:30), prezentate la pct.4) sînt menţionate în NT sub menţionarea vagă, premeditat imprecisă (cum altfel?!), de "învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrînilor" (Mat 27:12-14) şi "multe lucruri" ilegale (Mar 15:3-5).
           Dacă şabloanele pacifiste, cu efect de sugestie şi autosugestie cre(ş)tinătoare, sînt repetate obsesiv în cele patru evanghelii identice, fiind special concepute aşa ca naivii care citesc NT să nu mai scape de obsesia lor şi să devină "oi" cre(ş)tine, pentru "păstori" (preoţi, predicatori, etc..) regulile specifice lor, de la punctul 4), sînt menţionate sumar de sumar, doar pentru "cine are ochi de văzut şi minte de priceput". "Sfinţii părinţi", au înţeles, rapid şi perfect, mesajul şi l-au aplicat pe deplin şi în măsura posibilului: total, în perioadele şi zonele istorice nedemocratice/teocratice, parţial în cele democratice, şi deloc în cele totalitare comuniste: Koreea de nord, Cambodgia lui Pol Pot, etc..unde au fost/sînt total interzişi, deoarece la conducerea acelor ţări au fost/sînt  alţi "hristoşi", şi ei paranoici cît cuprinde şi alergici atît la cultul altui "păstor" înafara lor, cît şi la "diavolescul" sistem democratic.
        Cre(ş)tinilor, care behăie istericaţi împotriva demascărilor mele, şi tuturor fanaticilor care îmi contestă justeţea afirmaţiilor inedite de mai sus, le cer doar un lucru: să se uite bine în NT, chiar cu microscopul electronic, şi dacă găsesc, la faza cu învinuirea şi condamnarea lui Isus, că iudeii şi romanii i-au zis lui Isus "Isuse, hai să te răstignim doar ca jertfă pentru păcatele tuturor oamenilor", să-mi comunice şi mie, şi atunci mă voi sinucide pentru blasfemie, ca Iuda "trădătorul", întîi mă spînzur şi apoi mă spintec, sau invers. Văd eu atunci, cum "îmi cade mai bine"!
          Le amintesc fanaticilor şi iraţionalilor de cre(ş)tini un lucru elementar, că un om care este condamnat de către autorităţi la o pedeapsă , are menţionat în sentinţa oficială şi motivul real şi oficial al acelei condamnări. În cazul lui Isus, acel motiv real şi oficial, nu a fost "mesianicul său sacrificiu pentru iertarea păcatelor întregii omeniri", ci blasfemica sa afirmaţie cu pretenţia paranoică de "împărat al iudeilor", acea vină fiind şi singura scrisă deasupra lui (Mar 15:26). Că şmecherul, super-inteligentul şi înşelătorul acela de Isus "a dat-o la întors", şi a dat un alt sens, mistic şi favorabil doar lui, acelei întîmplări, este altceva, este doar "hrana duhovnicească" de kk a cre(ş)tinilor.    Căci nici-un popor din lume, oricît de păgîn şi barbar ar fi, nu îşi omoară concetăţeanul care le realizează cele mai vitale necesităţi: vindecă toate bolile şi învie morţii şi multiplică alimentele ca la Xerox, sau ca la replicatorul din Star Trek. În schimb îl omoară pe înşelătorul (Mat 27:63) care pretinde - în mod obsesiv, paranoic şi cu înscenări bine organizate şi crezute de naivi ca fiind minuni - că poate face aşa ceva şi duce poporul naiv şi debusolat într-o rătăcire imparabilă (Io 12:9-11; 17-19).

                 Isus  NU A MURIT PE CRUCE  pentru păcatele mele...ale tale...sau ale întregii omeniri !!

          Odată luată hotărîrea de condamnare la moarte a lui Isus, s-a purces rapid la executarea ei, spre mulţumirea şi bucuria tuturor părţilor implicate: preoţii şi cărturarii iudei că scăpau de blasfemicul Isus care le uzurpa imparabil şi canceros autoritatea, romanii că evitau un nou conflict cu un alt "împărat al iudeilor", iar Isus că va juca în unul din ultimele acte, dar cel mai spectaculos şi emblematic, al legendei sale "mesianice". Cei mai fericiţi erau rabinii iudei, neştiind că fericirea lor naivă va dura doar două zile, pînă duminică dimineaţa, cînd va fi transformată în coşmar, şi parcă pentru totdeauna. Iar partea cea mai mulţumită a fost Isus, care şi-a văzut etapele planului său îndeplinite una după alta. De aceea nu numai că nu s-a apărat şi nu i-a apostrofat pe executorii săi- cum să-i urască din moment ce ei, în necunoştinţa lor (Lu 23:34) îl ajutau la realizarea mitului visat - dar chiar a compătimit persoanele care se boceau, îndurerate de starea sa, şi cărora le-a spus o parte din adevărul situaţiei (Lu 23:27-31) , căci dacă le-ar fi spus adevărul pe şleau, tot şi direct, acela ar fi fost cam aşa: "Fiice ale Ierusalimului, nu mă plîngeţi pe mine; ci plîngeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Fiindcă după o viaţă grea şi fără slavă, şi după ce o să muriţi, pînă şi numele o să vi se uite, pe cînd eu, prin ceea ce fac acuma, nu numai că nu voi muri pe cruce, dar şi după ce voi muri mai tîrziu, ca oricare alt om, voi avea parte de o slavă veşnică, cum voi nici nu vi-o puteţi imagina" (Apoc 1:18, 6:16, 11:15). Nu le-a putut spune acel adevăr, căci dacă o făcea ar fi fost auzit şi de "executorii" săi, care l-ar fi omorît atunci şi acolo, cu o moarte reală (înjunghiere, lapidare, etc..), din care chiar că nu ar mai fi putut să "învie". La această scenă trebuie să precizez că pe întreg traseul pe care Isus l-a făcut, pe tot "drumul crucii", din curtea palatului lui Pilat şi pînă la Golgota răstignirii (Mar 15:16,22), el nu a fost bătut de cineva, cum total fals şi exagerat au expus cre(ş)tinii în filme, în special în absurdul "Patimile lui Hristos", sau în penibilele "reconstituiri" de acum, "de paşti", de prin diferite oraşe.              Biblia nu menţionează asemenea bătăi, ci doar pe cele două: cea dată de preoţii şi aprozii iudei, cînd l-au judecat (Mat 26:67, Mar 14:65), şi cea dată de soldaţii lui Pilat, după condamnare (Mat 27:26-30, Mar 15:16-19). La fel este şi cu cununa de spini, ea este menţionată (împreună cu haina de purpură, stacojie) doar la scena cu bătaia primită de la soldaţii romani. Odată terminată acea bătaie, Isus a fost dezbrăcat de acel "costum împărătesc" (deci inclusiv coroana de spini), şi îmbrăcat în hainele lui obişnuite de dinainte (deci fără coroană!) (Mat 27:31, Mar 15:20), Aşa că acele reprezentări clasice cu Isus cu coroana de spini pe cap, de după plecarea sa din palatul lui Pilat şi pînă a fost dat jos de pe cruce, nu au susţinere biblică, ci doar delirant cre(ş)tină. Cine le găseşte scrise foarte clar în Biblie, să mi le arate şi mie. Susţinere biblică nu au nici scornelile popeşti cu o anume Veronica, care cică i-a şters faţa lui Isus cu o năframă, pe care a rămas imprimat chipul lui Isus (!?), sau cu un anumit număr de opriri, 14 parcă, pentru odihnă.
        
      Golgota   Odată parcurs 'drumul crucii', s-a ajuns şi la locul răstignirii (Mar 15:22). Acolo şi atunci s-a jucat marele act al creaţiei mitului său. Se scrie că răstignirea a avut loc la ceasul al treilea al zilei, ora nouă dimineaţa (Mar 15:25). Sau a avut loc la ceasul al şaselea (I0 19:14) ?(?!). Referitor la acel moment, în evanghelia lui Petru se scrie: "Dar n-a scos nici un sunet, ca şi cum n-ar fi simţit durerea". Asta s-a datorat faptului că Isus s-a pregătit dinainte pentru acea experienţă, prin exerciţii şi meditaţii în arta suprimării durerii, într-un mod similar yoghinilor. Exerciţiile care duc la asemenea rezultate au fost şi sînt practicate de multe secte religioase din Orient; s-au făcut investigaţii documentate în acest sens.Dacă pînă în acel moment complicii lui secreţi nu au intervenit, nici nu ar fi putut la acele nivele înalte de decizii legale, în faza cu răstignirea au intervenit, căci atunci rolul lor a fost vital. Conform tradiţiei romane se dădea celui răstignit un anestezic uşor, din vin şi smirnă, pentru a-i diminua din suferinţă, preconizată pe termen lung, unii răstigniţi fiind în viaţă chiar şi după cîteva zile. Aşa au procedat romanii şi cu Isus (Mar 15:23), dar el evident că i-a refuzat, deoarece avea pregătită propria sa băutură letargică, a cărei acţiune (experimentată cu succes atît pe Lazăr, cît şi pe persoana sa) nu trebuia sabotată de alte substanţe. Isus ştia că după ce va lua doar drogul său, cu compoziţia specifică, peste puţin timp va intra într-o stare letargică asemănătoare morţii, de aceea nu l-a luat atunci, ci a amînat acel moment pînă după amiaza, ca pînă atunci să vadă în ce măsură complicii lui acţionează conform planului său, iar după aceea, pînă seara, să treacă suficient timp,  ca "executorii" săi să se convingă că nu mai mişcă şi că este mort cu adevărat. Despre romanii însărcinaţi cu acea execuţie, Biblia menţionează pe un sutaş şi patru ostaşi (Io 19:23). Nu se menţionează identitatea exactă a sutaşului dar, din desfăşurarea evenimentelor (exceptarea lui Isus de la ritualul obligatoriu şi catastrofal al zdrobirii oaselor picioarelor) se deduce foarte clar că Isus avea mari relaţii la acel sutaş, căruia îi "vindecase" pe cineva din familie şi, mai mult ca sigur, îl avea ca simpatizant discret, dar promiţător.

Toată (auto)biografia lui Isus a fost făcută din relatări tendenţioase, mitologice, fanteziste şi plagiatoare (Mat 2:19, 1:20-23, Lu 1:26-38, etc..)  şi înscenări care să permită speculaţii pretinse ca împlinitoare ale scripturii (Mat 1:25, 2:5, 17, 23, 27:9, 35, Io 19:24, 28, 36, 37, etc..). Iar unele relatări fiind pur şi simplu deliruri  imposibile (Mat27:51-53).     Cine consideră ca adevăruri delirurile de la Mat 27:51-53 dă dovadă de cre(ş)tinism cronic şi prostie incurabilă.              Aşa este şi relatarea despre "întunericul care a cuprins toată ţara (?!), de  la ceasul al şaselea pînă la ceasul al nouălea"(Mat 27:45), fapt care în realitate nu a avut loc, deoarece despre el nu vorbeşte nicio sursă istorică obiectivă şi independentă  şi care este DOAR o pretenţie schizoidă a repetării unei vedenii/delir a lui Daniel, de la Amos 8:9, şi care se referă la altceva, la pedepsirea/sfîrşitul poporului Israel. 

              Tot aşa este şi relatarea referitoare la gestul ostaşilor romani de a da cu zarurile pentru cîştigarea hainelor lui Isus (Mat 27:35). Acel gest a fost provocat de complicii lui Isus, care i-au antrenat/îndemnat pe ostaşi să-l facă (ca la alba-neagra), ca să se poată afirma cinstit, după aceea, minciuna că el este iar o "împlinire profetică" a VT, de la Ps.22:18, unde se menţionează o asemenea scenă, dar doar ca un vers dintr-o cîntare a lui David, şi care face referire la Isus cum face referire şi la Hitler. Chiar dacă au dat cu zarurile (provocaţi şi doar pentru o legendă de care ei nu aveau habar) pentru acele haine, ostaşii nu le-au luat cu ei, căci o cămaşă (chiar"de firmă", fără cusătură) plină cu praf, transpiraţie şi sînge, o pătură împuţită şi nişte sandale scîlciate erau o "garderobă" cît se poate de respingătoare şi care, chiar nouă dacă era, nu se potrivea deloc cu costumaţia şi moda romană a soldaţilor. Dar ordinul era ordin, şi complicii au fost obligaţi să-l execute, mai ales că răzbunătorul (Lu 22:22) şi sadicul "mesia", care i-a asigurat că va învia "după trei zile", îi supraveghea atent şi panoramic, de la înălţimea "rangului" său. Tot din acel loc Isus a primit, de la complicii săi amestecaţi prin mulţime, şi semnalele discrete şi codate care îl anunţau că totul decurgea conform planului. Între timp Isus a asistat pasiv atît la batjocurile spectatorilor, care nu şi-au dat seama că remarcile lor logice şi pragmatice nu-şi au locul şi răspunsul în acea înscenare dominată de simbolistica sa schizoidă, cît şi la acţiunile soldaţilor romani, pe care i-a compătimit pentru munca lor zadarnică, deoarece "ei nu ştiau ce fac" (Lu 23:34), adică nu ştiau că acţiunea lor punitivă mortală a fost din start  sortită eşecului. Văzînd că evenimentele se desfăşoară după cum le anticipase el, după ceasul al nouălea (aprox.ora 15), Isus s-a hotărît că e momentul "să-şi dea duhul", ca pînă seara corpul său să intre bine în starea de letargie totală şi derutatoare, ca să fie declarat mort şi dat jos de pe cruce. 

     

        Băutura miraculoasă. Cu complicii importanţi pe poziţii, Isus a dat semnalul, ocult şi codat, celor însărcinaţi cu administrarea drogului său letargic, printr-o expresie prestabilită. Cea mai plauzibilă expresie este: "Eloi, Eloi, lama sabactani?" care, prin asemănarea exprimării fonetice a numelui Eloi (Dz) cu Eliah (Ilie), a creat confuzie în rîndul audienţei (Mar 15:34-36). Confuzie speculată de complice pentru a crea atmosfera unei reacţii pretins dispreţuitoare, dar de maximă importanţă, la adresa lui Isus. Odată rostite acele vorbe-parolă, complicele "a alergat de îndată de a umplut un burete cu oţet, l-a pus într-o trestie, şi l-a dat să bea, zicînd: "Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-l pogoare de pe cruce!", gest făcut, chipurile, în batjocură şi în ton cu situaţia, ca să nu stîrnească dezaprobare de la mulţimea acuzatoare şi să fie interzis. Nici relatarea momentului răstignirii nu a scăpat de stilul oligofren şi contradictoriu al scribilor cre(ş)tini, care  nu au dat vreo importanţă logicii ("oile"nu trebuie să aibă aşa ceva), ei fiind preocupaţi doar de prosteala cu mitul fals şi paranoic cum că "cele întîmplate atunci au fost prevestite de scripturi" şi să indice în acest sens versete din VT care, în realitate , se referă la altcineva (verificaţi-le şi convingeţi-vă). Dacă la Mat 27:48 şi Mar 15:36 se scrie că i s-a dat o băutură într-un burete pus într-o trestie de către complicele său/"unul din cei ce stăteau acolo", la Ioan 19:29-30 se scrie că acel burete i-a fost dat de ostaşi într-o ramură de isop.  La Io 19:29 scrie că soldaţii romani nu numai că au tolerat acea băutură, dar chiar unul dintre ostaşi l-a ajutat pe Isus s-o înghită, cu ajutorul unei ramuri de isop (?!) . Fapt imposibil!  Deoarece isopul este o plantă cu o tulpină foarte moale, care nu poate susţine un burete ud. Nici măcar un snop n-ar fi fost de ajuns, deşi nu trebuie presupus că acea cruce era foarte înaltă - pe unele cruci persoana răstignită avea picioarele la cîţiva centimetri de la sol. Contradicţia se explică fie prin incorecta traducere a obiectului folosit pentru a-i da lui Isus "oţetul": hyssos (suliţă scurtă) a fost luat drept hyssopos (isop), fie scribii ioaniţi ai NT, cu mintea total infestată de simbolistica cre(ş)tină, au folosit cuvîntul isop cu gîndul la jertfirea mielului de Paşte (Isus?!), care era stropit cu arome cu ajutorul unei legături moi de isop. Acel drog din burete i-a fost dat lui Isus fie direct de complicele său (Mat 27:48), fie de un ostaş roman (Io 19:29). Cum nu au putut exista ambele variante/situaţii în acelaşi timp, cea mai credibilă variantă este cea în care complicele lui Isus a îmbibat bine buretele cu drogul letargic şi s-a apropiat de Isus ca să i-l dea, dar a fost oprit de soldaţi, care răspundeau de cei răstigniţi şi nu trebuiau să permită civililor să se apropie de ei, cu violenţe sau cu favoruri. De aceea acel burete a fost preluat de un soldat, pus în vîrful unei suliţe scurte (hyssos) şi ridicat la gura lui Isus, care a băut cît a trebuit. Iar după ce a băut acel "oţet", Isus a scos un strigăt tare şi şi-a dat duhul (Mar 15:37). Cum de a murit Isus la puţin timp după ce a băut oţetul amar, dacă i s-a dat doar oţet? Într-adevăr, era în tradiţia iudaică să i se ofere celui condamnat la moarte vin aromat cu smirnă sau tămîie, pentru a-i alina durerile prin efectul anestezic. În Talmud există un pasaj care spune: "Celui condamnat la moarte i se dădea o bucată de tămîie într-o cupă cu vin, ca să-l ajute să doarmă"(Sanh.43a). Dar în cazul lui Isus nu se pomeneşte nimic de vinul aromat, ci doar de oţet! Care nu înseamnă că a fost doar oţet, diluţia de oţet fiind în multe soluţii doar mediul propice conservării. Oricare om, chiar cu o logică minimă- nu este şi cazul cre(ş)tinilor- vede că acel "oţet" a fost dus la locul răstignirii chiar în acel scop şi poate deduce uşor în ce a constat acel lichid amar. Şi în vremea aceea erau multe substanţe care alinau durerea şi arta tămăduirii dădea rezultate excelente cu ajutorul unor amestecuri secrete, în care esenienii, din rîndul cărora făcea parte şi Isus, erau experţi. Un compus de bază al anestezicelor era opiul, obţinut din mac, o plantă foarte răspîndită în Palestina. Efectul narcotic este atît de puternic încît poate duce la o amorţeală cu pierderea completă a reacţiei la orice senzaţie externă. Ingredientul activ principal este morfina, care are un efect sedativ, narcotic, inhibînd chiar respiraţia. Papaverina, un alcaloid, are un pronunţat efect antispastic. Combinînd multe alte componente eficiente şi prin amestecarea altor substanţe, soluţiile de opiu pot fi folosite într-un scop anume, cum a fost şi cel urmărit de Isus, care şi-a făcut cel mai bun anestezic, care l-a ajutat să-şi piardă rapid cunoştiinţa şi să atîrne pe cruce ca şi cum ar fi fost mort. Intrarea sa rapidă într-o stare letargică totală, asemănătoare unei morţi autentice, s-a datorat faptului că un amestec pe bază de opiu bine făcut, cum se pricepeau terapeuţii esenieni, scădea pulsul, diminua total respiraţia şi lăsa corpul inert, dar nu dăuna inimii, pe care, dimpotrivă, o întărea. Faptul că şi Isus, după ce şi-a băut "oţetul" lui, a intrat într-o asemenea stare de anestezie pre-letargică, o spune chiar NT, dar numai pentru cine vrea să vadă adevărul. Aproape toţi "deştepţii" şi "savanţii" de analişti biblici, şi toţi cre(ş)tinii evident, susţin că Isus a murit pe cruce de sufocare, cauza comună a morţii celor răstigniţi, fără să ţină cont de un lucru elementar, menţionat foarte clar şi în Biblie: dacă Isus era gata să se sufoce atunci strigătul puternic dinaintea morţii ar fi fost imposibil. O persoană care se sufocă nu mai poate nici să şoptească. Pe cînd Isus, după ce a băut "oţetul" lui, a scos un strigăt tare şi apoi "şi-a dat duhul". Isus a reuşit să rostească anumite cuvinte (diferite de la o evanghelie la alta) după ce a înghiţit băutura şi a simţit efectul letargic din ce în ce mai tare. A putut să vorbească şi să strige pînă în ultima clipă de conştienţă pentru că nu intra într-o moarte reală, prin sufocare, ci pentru că se afunda într-un somn adînc, letargic, dar "mortal" şi derutator pentru neiniţiaţi.

        "Murind" pe cruce.   Din faza în care Isus a intrat în starea de letargie, sau "şi-a dat duhul", misiunea complicilor secreţi,"de jos" şi anonimi, care l-au ajutat "să moară", a fost înlocuită cu alta, a unor complici semi-secreţi, "de sus" şi oficiali, persoane publice şi influente, fără aportul cărora Isus nici nu ar fi conceput acea răstignire. Căci dacă se baza doar pe complicii lui "de jos", chiar "unşi cu toate alifiile", sau pe hazard, sau pe inexistentul Eloi, el şi-ar fi comandat singur moartea veşnică/uitarea, nu "viaţa veşnică"/celebritatea, cu acea răstignire. Printre acele "oi de rasă" se aflau atît persoane din Sinedriul iudaic, cum au fost Iosif şi Nicodim, dar şi oficiali romani, cum a fost sutaşul. În apocrifa Acta Pilata el apare sub  numele de Longinus şi este prezentat drept sutaşul care a supravegheat răstignirea, mai tîrziu devenind episcop în Capadocia sa natală. Asta arată foarte clar că avusese legătură cu Isus înainte de răstignire, fiind chiar un adept secret al lui. Iosif din Arimateea era un foarte respectat membru al Sinedriului, iar fruntaşul Nicodim a fost o victimă sigură a lui Isus (Io 3:1-21) din moment ce i-a crezut cel mai aberant, ilogic şi imposibil delir (Io 3:13).        Nicodim fiind şi cel care l-a anunţat pe Isus despre planul Soborului de a-l omorî, de aceea Isus,"biruitorul asupra morţii", după ce a aflat asta şi ca să nu fie omorît cu adevărat, şi-a luat turma la galop şi a tulit-o rapid de acolo, lîngă pustie, în cetatea Efraim, (Io 11:47-54), aşteptînd momentul "morţii sale", singura din care putea "învia".Este evident că Iosif, Nicodim şi Longinus se aflau printre adepţii discreţi ai lui Isus, asta explicînd şi aspectele neconvenţionale ale răstignirii. Fiind oameni influenţi, ei au fost bine informaţi dinainte în legătură cu cele ce urmează să se întîmple, de aceea l-au informat şi pe Isus şi împreună au stabilit toate detaliile necesare. Aşa "s-a nimerit" ca Longinus să fie de serviciu exact în acea vineri, aşa a avut timp Isus să-şi încropească (cu ajutorul complicilor, evident)  un mormînt nou şi nefinalizat, şi aproape de locul răstignirii (mormînt atribuit lui Iosif la derută, cum voi demonstra mai jos), şi tot aşa a ştiut că poate merge (aproape) la sigur cu acea înscenare pe care "a proorocit-o"/premeditat-o dinainte.

           Doar o foarte bună organizare este cheia succesului oricărei acţiuni, oricît de dificilă ar fi ea. Complicii lui Isus ştiau că dacă reuşeau să-l dea jos de pe cruce la timp şi totul era bine planificat, era posibil să-l ţină în viaţă şi să-şi continue misiunea nestingheriţi. A fost foarte important ca apostolii să nu coordoneze pe faţă (ci doar second-hand) acea acţiune, deoarece demersul lor ar fi fost zădărnicit de iudeii acuzatori suspicioşi. Dar nimeni nu îndrăznea să-i învinuiască pe oficiali, mai ales că nu li se ştia complicitatea. Oricum apostolii ordinari se ascundeau atît de teama persecuţiilor, cît şi de dezamăgirea de a-şi vedea misiunea falimentată de moartea gurului lor. Singurii care mai erau pe poziţii erau complicii săi secreţi, care supravegheau totul şi aveau sarcini precise în evenimentele care urmau, unii fiind "ajutoarele" lui Iosif şi Nicodim, iar mai tîrziu, terapeuţii care l-au pus pe picioare şi apoi "îngerii" salvatori.

           Dar să revenim la răstignitul şi "mortul" Isus, "victima" voluntară a pedepsei oficiale romane ibis in cruce/ "vei sfîrşi pe cruce". Faptul (foarte premeditat) că răstignirea a avut loc în ziua pregătirii Sabatului (vinerea), era vital de avantajos, fiindcă însemna că luarea de pe cruce şi înmormîntarea puteau fi grăbite fără să trezească suspiciuni. Mai trebuia asigurat faptul ca Isus să pară mort în ochii celorlalţi, amănunt foarte important, care nu se putea lăsa la voia întîmplării. Cum unii răstigniţi mai trăiau pe cruce chiar cîteva zile, moartea celor răstigniţi în acea zi trebuia grăbită prin sufocarea cauzată de zdrobirea fluierelor picioarelor. Pentru a evita o asemenea catastrofă, şi mai jmecher decît toţi, Isus "a furat startul" şi a dat impresia unei morţi autentice, dar uluitor şi nefiresc de timpurie, care l-a uimit şi pe Pilat, care l-a întrebat pe sutaş despre timpul acelei morţi (Mar 15:44), el  nedîndu-şi seama că a cere lămuriri despre asta chiar sutaşului complice era doar o naivă pierdere de timp. Chiar cu pretenţie de reală, acea "moarte" nefirească trebuia dovedită ca reală, pentru ca trupul său să poată fi dat jos de pe cruce şi pentru a nu stîrni contestaţiile iudeilor acuzatori, care ştiau că au de-a face cu un individ "dat dracului" (Mat 9:34), dar nu-şi imaginau că specializarea lui în înşelăciuni atinge perfecţiunea şi că îi va păcăli chiar şi mort. Tragedie care chiar s-a întîmplat, datorită excepţionalei organizări atît a unor complici secreţi "unşi cu toate alifiile" (aproape) ca şi el, cît şi a complicilor naivi (Iosif, sutaşul, Nicodim, etc..) cărora le-a promis paşaport pentru "Împărăţia cerurilor", dar numai dacă îşi îndeplinesc ireproşabil toate sarcinile prestabilite. Aşa că la momentul crucial, cel al zdrobirii oaselor picioarelor, s-au întîlnit toate părţile interesate: iudeii acuzatori cu pretenţia rituală de zdrobire a fluierelor picioarelor, complicii săi secreţi cu contestarea vehementă a acelui procedeu, pe considerentul că el se aplică doar răstigniţilor încă vii, ceea ce "evident", "nu mai era" cazul lui Isus, iar comandantul roman/sutaşul cu concilierea ambelor tabere prin aplicarea doar a procedeului de "constatare oficială" a morţii: o înţepătură în lateralul toracelui cu vîrful unei suliţe; dacă trupul nu reacţiona la o împunsătură uşoară, se presupunea că victima murise. Mai mult ca sigur că sutaşul "justiţiar" complice a executat testul, căci trebuia făcut cu moderaţie. Termenul folosit în textul grecesc original pentru acel gest, nyssein, înseamnă o mică zgîrietură sau înţepătură, nu o împunsătură puternică şi în nici-un caz o străpungere adîncă. Se scrie că după acea împunsătură din corpul lui Isus a ieşit îndată/ţîşnit sînge şi apă, fapt imposibil dacă el era mort cu adevărat, deoarece din corpul unui mort sîngele nu ţîşneşte!! Încă din antichitate se ştia că morţii nu sîngerează. Accentul care se pune pe sîngele şi apa care au ţîşnit din coasta lui Isus demonstrează foarte clar că el trăia în acel moment. În ceea ce priveşte expresia "sînge şi apă", ea a fost/este folosită tradiţional în limbajul arab metaforic (specific şi NT)  şi intenţionează să scoată în evidenţă o anumită întîmplare. Se spune că cineva "asudă pînă la sînge" - cu echivalentul "a scoate sînge şi apă prin piele" - dacă este supus unui efort extrem sau este foarte agitat, fără să se înţeleagă, de fapt, că iese sînge prin pori. Aceeaşi exprimare metaforică este folosită şi la scena cu angoasa acută din grădina Ghetsimani (Lu 22:44), cînd "sudoarea i se făcuse ca nişte picături mari de sînge". Martorul ocular (Io 19:35) a fost, fără îndoială, surprins să vadă atîta sînge scurgîndu-se dintr-o tăietură superficială a unui presupus cadavru. Faptul, remarcabil, că se subliniază izbucnirea sîngelui dintr-un "cadavru", confirmîndu-se că a fost o observaţie adevărată, trebuia să sublinieze chiar acest lucru, că Isus nu murise pe cruce!!   Faptul că povestea cu Isus a fost scrisă pentru naivi şi oligofreni reiese şi din prezentarea faptelor răstignirii, cărora li se ignoră penibilul. Cum de Isus, "Dz adevărat", "fiul lui Dz", sau "Dz întrupat" a murit înaintea unor tîlhari? Cum de nişte tîlhari au fost mai rezistenţi decît "fiul lui Dz"? Nu este nefiresc şi ciudat că agonia celorlalţi a durat mai mult decît la "dumnezeiescul" Isus? Cu corpul atîrnînd pe cruce ca mort, Isus a trecut cu brio de cea mai critică fază a "morţii" sale, datorită complicilor cu sarcini individuale, unii neştiind de rolurile oculte ale celorlalţi. Dacă rolul sutaşului se încheiase, al celorlalţi continua încă.  Aşa a fost şi cazul lui Iosif, care a trebuit să meargă la Pilat  să ceară corpul lui Isus pentru a-l îngropa, fapt care i-a fost permis.                
        "Mormîntul" înşelătorului Isus  Cu permisiunea lui Pilat de a se ocupa de "cadavrul" lui Isus, Iosif s-a întors rapid la Golgota, pentru a-l da jos de pe cruce cît mai repede. Sarcina sa era diplomatică şi administrativă, căci de munca efectivă (şi) la acea operaţiune se ocupau nişte voluntari foarte devotaţi, în realitate complicii ultra-secreţi ai lui Isus, printre care şi cei care l-au ajutat "să moară". Asta deoarece doar ei ştiau care este adevărul fiecărui moment şi ştiau ce trebuie făcut ca viaţa lui Isus să nu fie pusă în pericol de neaveniţi şi ignoranţi, prin gesturi traumatizante. Aşa că trupul lui Isus a fost dat jos de pe cruce cu maximă fineţe şi pus pe "o pînză curată de in" (Mat 27:59), pe care Iosif a cumpărat-o de la un "comerciant" aflat acolo "întîmplător" (Mar 15:46), în realitate un complice a lui Isus, însărcinat cu acea treabă. Isus şi-a pregătit o pînză fină care să-i menajeze rănile cuielor răstignirii, dar şi "şoriciul" fezandat de biciuirile rituale, căci dacă s-ar fi lăsat în voia sorţii, ar fi fost tratat ca oricare alt răstignit obişnuit şi ar fi fost pus pe o pînză aspră de cînepă, care l-ar fi şmirgheluit suplimentar şi dramatic, căci îi deschidea şi mărea rănile. Ori, în mod normal, cadavrul unui răstignit nu se tranporta într-o pînză curată de in. Cu acea targă selectă şi cu mare grijă Isus a fost dus puţin mai încolo, la marginea grădinii unde avusese loc răstignirea, unde era un mormînt gol, în care nu mai fusese pus nimeni (Lu 23:53, Io 19:41-42). Dacă relatările de la Marcu, Luca şi Ioan prezintă varianta realistă a acelui mormînt, adică fără proprietar oficial, relatarea de la Matei (scrisă mai tîrziu decît celelalte, deci deja sub influenţa subiectivismului mitului Învierii), îşi revelă stilul oligofren şi subiectiv şi atribuie acel mormînt lui "Iosif însuş"(Mat 27:60), fapt total fals, din următoarele considerente. Aşa cum scrie şi în NT, Iosif era din Arimateea, lîngă graniţa samariteană. Atunci de ce şi-ar fi făcut el un mormînt de familie tocmai la Ierusalim? Mai ales că nu intenţiona să se stabilească acolo. Din textele lui Pilat se află că, după înmormîntare, evreii au mers să-l viziteze în oraşul său natal din Arimateea. Conform tradiţiei, Iosif ar fi trebuit să-şi construiască mormîntul de familie în Arimateea, cum a făcut şi în realitate. Afirmaţia de la Mat 27:60 este pentru cei superficiali, care nu stau să reflecteze. Căci, în realitate, acel mormînt nou nu era destinat morţilor sau lui Iosif şi familiei sale. El trebuia să servească drept alibi, pentru a evita transportul lui Isus, atît de grav rănit, într-un loc mai îndepărtat. Aceasta în cazul că reuşeau să-l coboare de pe cruce suficient de repede. Duşmanii lui Isus ar fi fost astfel satisfăcuţi, crezîndu-l mort în cavoul său. În plus era esenţial să existe un mormînt nou, căci dacă l-ar fi pus într-un mormînt alături de alţi morţi, s-ar fi stîrnit proteste, fiindcă se considera că cei executaţi dezonorează trupurile credincioşilor din criptă. În schimb, nu se putea ridica nicio obiecţie în privinţa înmormîntării într-o criptă goală, mai ales că, după cum consemnează şi Flavius Josephus, condamnaţii politici executaţi de romani - cum era cazul lui Isus - aveau dreptul la o înmormîntare onorabilă, spre deosebire de un răufăcător obişnuit. Faptul că la ev. după Matei se scrie că acel mormînt era al lui Iosif însuş este făcută la derută, ca să dea de înţeles naivilor că Isus nu a avut ceva de-a face cu acel mormînt înainte şi chiar nu a ştiut deloc de el , şi asta ca să nu se vadă suficient de clar, mai ales pentru "oile"cre(ş)tine, caracterul ocult şi premeditat  al acţiunilor lui Isus. În realitate, de acel mormînt s-a ocupat chiar Isus, din următoarele motive 1) Acel "mormînt" trebuia să fie gata înainte de răstignire, ca să poată fi folosit imediat după aceea. Pun cuvîntul "mormînt" în ghilimele, deoarece el nu a fost un mormînt în adevăratul sens al cuvîntului, adică făcut după modelul clasic iudaic (cu un spaţiu central şi mai multe cavităţi laterale, în care cadavrele erau introduse pe lungime), ci a fost doar o mică peşteră într-o stîncă, şi care nu a fost destinată unei înmormîntări clasice şi veşnice, ci doar ca o cameră de gardă cu terapie ultra-intensivă . 2) Acel mormînt l-a pregătit Isus personal (cu aportul complicilor, evident), deoarece dacă lăsa acea lucrare în seama altora (a lui Iosif, Nicodim, etc) avea mari şanse să se trezească fără refugiu după răstignire, din cauza neseriozităţii şi delăsării specifice oamenilor. 3) Isus şi-a pregătit "mormîntul" în acel loc liniştit şi retras, deoarece era mai aproape de cruce şi mai departe de zonele umblate, iar complicii lui puteau acţiona în linişte pentru resuscitarea sa, ei nefiind observaţi şi obstrucţionaţi de intruşi indezirabili în acţiunile lor oculte. Că acel "mormînt" a fost încropit doar pentru faza cu salvarea lui Isus, a fost adeverit de faptul că după episodul cu "înmormîntarea" lui, el nu a mai fost solicitat de cineva pentru "odihnă veşnică", inclusiv de Iosif din Arimateea, proprietarul său, după spusele derutante de la Matei.

         Taina "mormîntului"  Trecut cu succes de riscanta fază cu răstignirea şi cărat cu mare grijă pe o pînză aseptică de in, total atipică pentru un cadavru real, trupul letargic a lui Isus a fost depus în mica peşteră-mormînt şi culcat (Io 20:12)  pe o saltea moale de pături, pentru a primi îngrijirile medicale specifice revenirii în simţiri. Acea acţiune trebuia să fie una dintre cele mai tainice din toată activitatea "mesianică" a lui Isus deoarece, prin reuşita ei, îşi crea şi el mitul cu "învierea din morţi", asemenea altor zeităţi antice, de la care s-a inspirat şi pe care a dorit să le desfiinţeze. De aceea, pentru realizarea ei a selectat cei mai intimi complici ai săi, dar şi personal auxiliar oficial şi influent, acesta doar ca paravan atît împotriva vigilenţei autorităţilor cît şi a analizelor critice ulterioare, care trebuiau să constate că în cauză au fost implicate doar persoane importante şi nicidecum complici de-ai săi. Astfel, în faza cu înmormîntarea este menţionat doar naivul Nicodim, care a muşcat şi el momeala cu "Împărăţia lui dumnezeu" (Mar 15:43), aşa că a fost manevrat cu succes de Isus şi însărcinat cu transportul "unei amestecături de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe" (Io 19:39)  în mormînt, în seara de vineri. Relatarea NT sugerează tendenţios că acel gest i-ar fi aparţinut în totalitate lui Nicodim, deoarece, în realitate, acea amestecătură a fost pregătită dinainte chiar de Isus, ca şi "oţetul" răstignirii. Iar de transportul ei la mormînt s-au ocupat în principal complicii, pe Nicodim avîndu-l doar ca paravan şi garant al unui transport sigur pentru acea amestecătură neobişnuită. Căci dacă iudeii acuzatori ar fi făcut un mic control acelei amestecături şi ar fi văzut din ce este făcută, s-ar fi dumirit pe deplin de complotul lui Isus, deoarece ea era total atipică unei înmormîntări tradiţionale iudaice. Acele substanţe s-ar fi potrivit unei înmormîntări reale cum se potriveşte o coroană mortuară la o nuntă. Dar ce semnificaţie aveau acele substanţe care nu jucau niciun rol într-o înmormîntare?  Aloea a fost folosită în medicină de mii de ani, pentru vindecarea rănilor, inflamaţiilor şi arsurilor, fiind bogată în fenoli, mai ales în aloină. Smirna a fost o răşină provenită din arbuşti de genul Cammphora şi a fost folosită ca dezinfectant la vindecarea rănilor şi în tratamentele contra epidemiilor şi bolilor infecţioase. Amestecate, erau deseori folosite pentru tratarea zonelor cu răni întinse, pentru că se puteau transforma cu uşurinţă în unsori şi tincturi. Uneori se amesteca smirna cu răşina trandafirului de stîncă, obţinîndu-se un amestec aromat folosit pentru pansamente şi bandaje. Este clar că trebuie să considerăm acele amestecuri  drept cele mai specifice mijloace pentru vindecarea rapidă şi eficientă a rănilor, pe vremea lui Isus. De aceea, este de înţeles de ce Isus/"Nicodim" a procurat acea cantitate uriaşă de substanţe vindecătoare, nu pentru a îmbălsăma sau unge un mort, ci pentru a trata un corp viu, dar grav rănit. Acele substanţe nu ar fi putut servi la altceva. Nu este clar la cît se ridica acea cantitate uriaşă de substanţe, dar ea ar fi fost necesară doar unei îmbălsămări, însă iudeii nu practicau aşa ceva. Iar în cazul lui Isus acel procedeu era exclus chiar şi din idei, deoarece el şi-a organizat o resuscitare, nu o îmbălsămare. În plus, nici n-ar fi putut avea loc o îmbălsămare în modul descris. Ar fi trebuit să se scoată măruntaiele, ca să împiedice gazele rezultate din descompunere să invadeze corpul. Însă, o asemenea operaţie ar fi fost extrem de respingătoare pentru iudei, iar substanţele vindecătoare aplicate n-ar fi avut niciun rost, pentru conservarea mumiilor fiind necesare altele, de cu totul alt tip. Smirna era folosită la îmbălsămare de către egipteni, dar nu în ritualurile de înmormîntare ale evreilor.   Nici despre un ritual specific unei înmormîntări simple şi clasice iudaice nu poate fi vorba la ce i s-a aplicat lui Isus. Tradiţia evreiască cerea ca trupul mortului să fie spălat şi uns, părul tuns şi îngrijit, iar cadavrul îmbrăcat din nou şi faţa acoperită cu o pînză. În plus, evreii legau mîinile şi picioarele morţilor cînd îi transportau în mormînt. În cazul viului şi doar letargicului Isus evident că nu s-a procedat aşa, el fiind transportat doar ca un rănit şi într-o poziţie lejeră pe hamacul lui de lux. Dacă era doar puţin în simţiri, le-ar fi cerut brancardierilor săi să-i ofere un trabuc şi să mai facă vreo cîteva ture prin grădină, să savureze mai mult acea legănare. Evangheliile nu menţionează ceva despre acele proceduri, nici măcar despre ungerea tradiţională, care urma să fie făcută abia duminică dimineaţa (Lu 24:1).   Cînd se analizează "înmormîntarea" lui Isus, ar trebui luată în considerare doar ev. după Ioan, cea mai descriptivă, deci, mai de încredere decît celelalte. Citirea ei crează sentimentul că se citeşte fie relatarea unui martor ocular "care spune adevărul", fie retransmiterea relatării sale (Io 19:35). Prima condiţie pentru un studiu obiectiv al pasajelor NT este abordarea lor în mod natural, evitîndu-se total interpretarea subiectiv- delirantă teologică. Să considerăm deci relatarea de la Ioan drept cea a unui fapt real. În acest context se pune întrebarea logică: De ce Ioan a scris că Isus a fost îngropat conform legilor iudaice,"cum au obiceiul iudeii să îngroape" (Io 19:40), apoi a descris o ceremonie care contravine clar tradiţiei? De ce a făcut aşa ceva? Chiar nu cunoştea el ritualurile de înmormîntare iudaice? Bineînţeles că le cunoştea, pentru că a descris o îngropăciune specifică în episodul cu Lazăr. Deci, ce s-a întîmplat în "mormîntul" săpat în stîncă, dacă n-a fost o înmormîntare reală? Deşi n-ar fi trebuit să fie o înmormîntare incompletă, executată în grabă, doar pentru a respecta tradiţiile iudaice (pe care reformista mişcare a lui Isus oricum nu le respecta) , totul sugerează că adepţii săi au acţionat foarte rapid şi eficient, după o pregătire şi experienţă îndelungate. În primul rînd ei au evitat prima procedură a unei înmormîntări tipice şi nu au spălat trupul lui Isus. Spălarea corpului era atît de importantă încît trebuia făcută chiar dacă era Sabatul. Ori, complicii nu l-au spălat pe Isus fiindcă el nu era mort. Din punct de vedere medical nici nu era recomandată o asemenea spălare, pentru că ar fi provocat deschiderea rănilor cu sînge închegat şi iritarea lor. Aşa că ei au trecut direct la etapa a doua: "Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fîşii de pînză de in, cu miresme, după cum au obiceiul iudeii să îngroape" (Io 19:40). Această descriere este ambiguă şi făcută la derută, ca să determine lumea să creadă că Isus a avut parte de o înmormîntare reală şi tradiţional iudaică. Adevărul este că s-au folosit substanţe înmiresmate (aloe, smirnă, trandafir de stîncă, etc...), dar NU cum au obiceiul iudeii să îngroape, fiindcă procedura aplicată lui Isus nu era pentru un mort. Referitor la procedura înmormîntării, textele rabinilor se referă numai la o ungere a trupului mortului, procedură care urma să i se aplice lui Isus abia peste "trei zile", duminica de după Sabat. Iar pentru ungerea unui decedat, în nicio cultură umană nu s-au folosit substanţe vindecătoare, care, într-un asemenea context, ar fi fost ca o frecţie cu un medicament scump şi aromat făcută la un picior de lemn. Acele fîşii de pînză îmbibate cu substanţe antiinfecţioase şi cicatrizante i-au fost aplicate lui Isus pe tot corpul, pînă la gît, iar pe cap i s-a pus un ştergar protector. Acea împachetare de tip saună provocîndu-i o transpiraţie purificatoare şi o dezinfecţie şi cicatrizare a rănilor. Acea procedură a fost singura care i s-a putut aplica în seara zilei de vineri, imediat după răstignire, deoarece corpul său era foarte bine ancorat în lumea viselor, căci efectul "oţetului" letargic era la maxim. De acea stare erau conştienţi doar complicii lui Isus, nu şi personalul auxiliar: Iosif, Nicodim şi alţi apostoli şi "gură cască". Toţi aceştia din urmă trebuiau să ştie doar că mortul Isus a fost depus într-o situaţie de aşteptare, pînă duminica dimineaţa, cînd venea schimbul doi, femeile cu unsul (fără conotaţii sexuale), după cum au obicei iudeii...  Aşa că instruiţii complici ai lui Isus , după ce l-au împachetat curativ şi preventiv, nu mumificativ, i-au invitat afară pe cei prezenţi, au pus o piatră la intrare şi le-au cerut tuturor să lase mormîntul în linişte şi să meargă la casele lor, să se pregătească de trîndăvia rituală a Sabatului, că de ritualul tradiţional al înmormîntării lui Isus se vor ocupa femeile, dar după Sabat, cum e obiceiul... Aşa că locul s-a golit de lume, inclusiv de complicii secreţi, care însă s-au îndepărtat mai mult de privirile celorlalţi decît de mormînt, căci, deîndată ce nu au mai fost văzuţi, s-au ascuns rapid după primele tufişuri şi stînci, aşteptînd dispariţia ultimului nesecret, pentru a se putea întoarce la datorie. Au procedat aşa pentru ca toată lumea, de atunci şi de peste veacuri, să creadă că învierea lui Isus din morţi a fost doar un miracol absolut divin, fără vreo intervenţie umană. Aşa că după plecarea cortegiului funerar a lui Isus, în grădina Ghetsimani s-a aşternut liniştea de mormînt a nopţii înstelate de primăvară, sonorizată discret de cîntecele greierilor şi luminată feeric de luna plină (Paştele iudaic este doar în perioada cu lună plină). După ce s-au asigurat că în zonă, în afara lor, mai mişcă doar frunzele şi animalele nopţii, complicii au ieşit din ascunzători, cîţiva s-au postat, ascunşi, afară pentru pază, iar ceilalţi s-au dus repede la mormînt, au intrat înăuntru şi şi-au continuat munca de terapeuţi.   Au înlocuit pansamentele/"fîşiile de pînză" însîngerate cu altele noi, căci stocul curativ era foarte bine aprovizionat. S-au concentrat mai mult pe unsul rănilor făcute de cuiele răstignirii deoarece, după revenirea în simţiri, membrele erau primele folosite şi cel mai intens. Doar faţa îi era lăsată neacoperită, pentru respiraţie. Aici trebuie să menţionez adevărul evangheliilor, care menţionează materialele folosite de acei terapeuţi, adică doar fîşiile de pînză şi ştergarul pentru cap, şi nicidecum şi acea pînză imensă, numită "giulgiul din Torino", cu care, chipurile, a fost înfăşurat trupul rănit al lui Isus, şi atunci s-ar fi imprimat chipul şi conturul corpului său pe ea, ca pe un negativ foto.    

Trebuie spus foarte clar două lucruri despre acea excrocherie absurdă : 1) ea a fost făcută/desenată în timpurile criminalelor turnee punitive cre(ş)tine, numite Cruciade, cînd moda idolilor cre(ş)tini era în epoca de aur, deoarece atrăgeau spre biserici atît ostaşii cît şi banii necesari, dar mereu insuficienţi, pentru acele costisitoare crime "sfinte". 2) Este absolut IMPOSIBIL ca pe o ţesătură ordinară de pînză  să se imprime o imagine asemănătoare negativului fotografic, oricît s-ar presa acea pînză pe faţa sau corpul cuiva. Eu am făcut şi fotografii şi pictură şi ştiu foarte bine că doar în condiţii speciale poate fi făcută o imagine pe o pînză sau pe un film. Giulgiul din Torino a fost făcut/desenat de criminali excroci pentru oligofreni cre(ş)tini idolatri. Acea pînză nu a atins vreodată corpul "mortului" Isus, deoarece toate textilele şi materialele folosite la resuscitarea lui au fost abandonate ca deşeuri necurate, avînd statutul că au atins un mort. Iar evreii şi cre(ş)tinii din primele secole nu erau idolatri, cum au devenit cre(ş)tinii mai tîrziu, după cre(ş)tinarea împ.Constantin, care le-a dat liber la nebunie idolatră, ca porcilor la prune. Iudaismul şi cre(ş)tinismul, originar şi adevărat, interzic idolatria (Ier.10:3-15; Galat.5:20). Ea este practicată şi încurajată de preoţii cre(ş)tini catolici, dar mai ales de cei ortodocşi idolatri, doar fiindcă îi ajută foarte mult la prostitul şi jecmănitul naivilor şi superstiţioşilor  (Isa.56:11), prin "icoanele făcătoare de minuni", pupatul crucii şi a oaselor de morţi, etc..(Ptiu!). Isus nu a recomandat aşa ceva!

           Mai mult ca sigur că toată noaptea de vineri spre sîmbătă Isus a fost în stare de inconştienţă, fiindcă se afla sub efectul maxim al somniferului letargic. De aceea singurele griji ale complicilor terapeuţi erau schimbarea bandajelor/ fîşiilor de pînză şi supravegherea sa în linişte totală, "de mormînt", pentru a nu atrage atenţia exterioară asupra acelei situaţii oculte, care nu se încadra deloc în tradiţia iudacă la "cum au obiceiul iudeii să îngroape"... Ştiind din propria experienţă, dar şi din indicaţiile lui Isus, cam cît ar putea dura acea stare de letargie, terapeuţii erau pregătiţi pentru  sfîrşitul ei, care a fost în prima parte a zilei de sîmbătă, şi în care trebuiau să-i aplice a doua procedură necesară.       

       

         Revenirea în simţiri, sau "Învierea din morţi"   Pentru a grăbi revenirea lui Isus în simţiri, din momentele în care respiraţia lui normală a început să se evidenţieze, complicii i-au pus la nas o soluţie volatilă specifică, folosită în mod uzual atît de terapeuţii tradiţionali, dar şi de Isus în înscenările/"minunile" sale  cu "învierile din morţi" (Mat 9:18-26, Lu 7:11-17, etc). Acea soluţie de obicei era/este simplul oţet, dar în cazul lui Isus probabil s-a folosit o soluţie îmbunătăţită, din cauza exigenţei sale profesionale de a lucra cu substanţe cît mai eficiente, ca atunci cînd îşi făcea înscenările cu "luatul vieţii" (adormitul)  şi apoi "redatul vieţii" (trezirea)  cuiva (Io 5:21, 10:18), să meargă la sigur.  
        După ce complicii i-au aplicat manevra cu oţetul, starea de catalepsie a început să-l părăsească, respiraţia să i se regularizeze, simţurile să-i revină şi, încet- încet, a început să-şi deschidă ochii şi să facă primele mişcări instinctuale. După o perioadă de semi-trezire, în care energia vitală a început să ia locul amorţelii cataleptice, complicii i-au dat să bea o băutură energizantă foarte eficientă, care l-a ajutat ca nu după mult timp să intre tot mai mult în starea de conştienţă deplină şi să facă primele mişcări mai ample. Atunci complicii i-au luat ştergarul de pe cap, l-au făcut sul şi l-au pus deoparte, deoarece nu mai era necesar (Io 27:7). Toate operaţiunile trebuiau făcute cît mai silenţios, ca să nu străbată înafară vreun zgomot suspect care să alerteze iudeii suspicioşi, care mai dădeau tîrcoale pe acolo presimţind, instinctual, că situaţia era cu surprize. Mai ales că au observat prin preajma mormîntului şi pe complicii însărcinaţi cu veghea. Văzînd că acei indivizi dubioşi nu părăsesc zona mormîntului, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi l-au atenţionat despre posibilitatea ca ucenicii înşelătorului Isus să meargă noaptea şi să-i fure trupul, iar după aceea să răspîndească zvonul fals că Isus a înviat din morţi, fapt care ar fi fost o înşelăciune mult mai rea decît cea dintîi ("moartea" pe cruce). Dorinţa evreilor de a păzi un cadavru li s-a părut, mai mult ca sigur, ciudată romanilor şi nu au onorat-o. Pilat le-a reamintit că au şi ei străjeri buni de pază, deci se pot descurca şi singuri. Chiar dacă tradiţia Sabatului le interzicea o asemenea activitate, gravitatea situaţiei impunea o excepţie de la regulă. Aşa că iudeii au plecat la mormînt, au pecetluit piatra şi au pus strajă (Mat 27:62-66), fiind absolut convinşi că fac o acţiune eficace, dar nedîndu-şi seama că super- inteligentul Isus, expert în înşelătorii drăceşti (Io 8:52, 10:20)  a luat în calcul înaintea lor şi o asemenea situaţie, căreia i-a pregătit dinainte şi rezolvarea, astfel dîndu-le iar ţeapă adversarilor săi, care iar nu au scăpat de ce s-au temut. Complicii aleşi de el pentru securitatea exterioară a mormîntului erau cei mai versaţi în toate manevrele posibile şi secrete, aşa că reuşita acţiunilor lor de a neutraliza vigilenţa străjerilor preoţilor era doar o chestiune de timp, nu de dificultate. Prezenţa, în după amiaza Sabatului, a preoţilor şi fariseilor vigilenţi şi panicaţi la mormîntul lui Isus a dramatizat la maxim situaţia. Ordinele lor severe date străjerilor i-a mobilizat deplin la o pază vigilentă, mai ales la început şi înainte de apariţia plictiselii, cum se întîmplă de obicei. Foarte conştienţi de acest fapt, dar şi pentru a detensiona la maxim situaţia, complicii lui Isus s-au retras cu toţii din zona mormîntului şi s-au făcut nevăzuţi, mai ales că ei erau deja cunoscuţi ca pericolul complotist principal. Şi-au amînat acţiunea pentru mai tîrziu, cînd străjerii se aşteptau cel mai puţin la aşa ceva. NT nu menţionează numărul acelor străjeri şi locurile în care au fost postaţi pentru pază, dar dacă ei erau aşezaţi chiar lîngă intrarea în mormînt, situaţia trebuia schimbată cît mai repede deoarece ea era dramatică pentru cei din interior, care erau obligaţi să-şi desfăşoare activităţile într-o linişte totală,'de mormînt', căci cel mai mic zgomot perceput înafară le demasca complotul ocult, fapt care le era fatal. Păcat că nu s-a întîmplat aşa! Dacă la început străjerii erau postaţi chiar lîngă intrarea în mormînt, îndepărtarea lor, vitală, din acel loc spre poziţii mai laterale nu a fost o problemă dificilă pentru complicii versaţi care, mai tîrziu, cînd 'apele s-au liniştit', şi-au făcut apariţia şi, cu comentarii foarte laudative la adresa lor şi a preoţilor dar şi cu cuvinte de batjocură la adresa lui Isus, i-au atras, încet- încet, lîngă ei, la un burduf cu apă rece/sau vin şi ceva de-ale gurii. Şi la argumente meşteşugite prin care li se inocula stupizenia şederii chiar lîngă un mormînt ca să păzească un mort, cînd acea supraveghere putea fi făcută foarte bine şi de la distanţă, situaţie mult mai indicată faţă de necurăţenia mortului, că doar n-o ieşi mortul din mormînt şi să fugă. Receptînd logica ideii, străjerii s-au aşezat mai la distanţă de mormînt, distanţă pe care complicii au avut grijă să o mărească mereu. Astfel, înafară, situaţia trecea de la detensionare la calm, linişte şi pace, iar în interiorul mormîntului terapeuţii treceau de la mişcările minime la unele mai ample şi chiar uşor zgomotoase. Chiar dacă şi-a revenit în simţiri, despre scoaterea lui Isus din mormînt la sfîrşitul zilei de Sabat nici nu putea fi vorba, şi nu atît din cauza stării invalidante în care se afla, cît din cauza supravegherii exterioare, barieră care trebuia ridicată cît mai repede de "acarii" complici. Iar acel fapt s-a întîmplat în a doua jumătate a nopţii de sîmbătă spre duminică, prin administrarea unui somnifer uşor în apa/vinul din care beau străjerii, care priveau somnoroşi la mormîntul liniştit. Odată neutralizaţi, complicii i-au mutat ceva mai departe de mormînt şi de zona de circulaţie. Cu ultimul obstacol important înlăturat, terapeuţii s-au pregătit pentru plecarea din mormînt. Isus trebuia scos cît mai repede din ascunzătoarea nesigură şi dus undeva în siguranţă, departe de ochii ageri ai preoţimii din Ierusalim. Acea deplasare era dificil de făcut dumnica dimineaţa, căci  rănile din tălpi erau încă foarte dureroase. Vindecarea lor era o problemă de timp lung, sabotată însă de o problemă de timp scurt, care era părăsirea urgentă a zonei, căci zorii zilei de duminică se iveau imparabil şi odată cu ei şi pericolul fatal al unor situaţii inevitabile: trezirea străjerilor, inspecţia rabinilor turbaţi, apariţiile unor neaveniţi, etc.. Aşa că terapeuţii şi complicii veghetori au strîns repede din mormînt toate materialele care trădau o intervenţie terapeutică ocultă: burdufurile şi recipientele în care au fost substanţele vindecătoare şi fîşiile de pînză folosite doar de ei, nu şi cele puse la început  "de Nicodim şi Iosif", şi pe care le-au lăsat acolo împreună cu ştergarul pentru cap (Io 20:5-7). I-au bandajat generos tălpile lui Isus, pentru a-i amortiza durerile umblatului, iar pentru a deruta eventualii neaveniţi l-au costumat în haine de grădinar (Io 20:15). Doi dintre ei l-au susţinut cînd l-au scos afară din mormînt, fapt observat de un străjer care a început să se dezmeticească. Acea situaţie este confirmată de ev. apocrifă a lui Petru, în care se spune că cel care păzea mormîntul a văzut ieşind trei bărbaţi, "unul dintre ei susţinut de ceilalţi doi". Oare o persoană care a înviat miraculos şi solitar din morţi ar mai fi avut nevoie de ajutorul cuiva? Bineînţeles că NU!  În schimb, o persoană slăbită şi rănită, care de-abia şi-a revenit în mod firesc dintr-o comă banală şi care trebuia dusă într-alt loc, bineînţeles că DA!  Deranjaţi de vizitele tot mai dese ale adepţilor, panicaţi de trezirea străjerilor dar, mai ales, disperaţi de inspecţia rabinilor, Isus şi complicii lui au părăsit în grabă zona mormîntului şi au plecat, mai mult ca sigur călare, spre o locaţie tainică, ştiută doar de Isus, deoarece acolo urma să-i "răsplătească" pe complicii secreţi care l-au ajutat cu răstignirea şi cu "învierea". După plecarea lor, străjerii s-au trezit încet şi nedumeriţi de somnul bizar care i-a răpus atît de nefiresc, au intrat în cetate şi au povestit preoţilor celor mai de seamă despre toate cele întîmplate. Ev. după Matei recunoaşte acea întîmplare, dar încearcă în mod oligofren să o prezinte ca pe un zvon fals , pe care străjerii, prin mituire, trebuiau să-l propage printre iudei, spre pomenire veşnică (28:11-15) . Atunci preoţii s-au trezit la realitate şi au conştientizat ţeapa pe care au luat-o iar, dar şi  pericolul inevitabil ca din ce în ce mai multă lume naivă să cadă victimă acelei înşelăciuni ordinare. În acest sens este emblematică disperarea rabinului Zerah, din filmul "Isus din Nazaret" a lui F. Zeffirelli, care, după ce a constatat dispariţia lui Isus din mormînt şi sesizînd impactul interpretării sale mistice şi absurde de către şarlatani şi proşti, a exclamat dezamăgit: Acum începe!  Şi, într-adevăr, atunci a început nebunia absolută, cu efect de avalanşă, care fascinează şi atrage încontinuu şi imparabil minţile naive, superstiţioase şi avide de senzaţional şi avantaj suprem, dar IMPOSIBIL: "învierea din morţi" şi "viaţa veşnică", cu înţeles de existenţă veşnică, materială şi conştientă ( ?!?!).

    

            Începutul succesului înşelăciunii   În timp ce rabinii şi fariseii sosiţi la inspecţia mormîntului părăsit îşi muşcau pumnii ofticaţi şi disperaţi de insuccesul lor de a opri cea mai mare şi contagioasă înşelăciune iudaică, care începea să cangrenizeze tot Israelul şi, prin propagandă iscusită (Mar 16:15-16) întreaga lume, Isus şi micul său grup de complici ultra secreţi se îndepărtau cît mai repede de Ierusalim, pe direcţia nord-vest, înspre zona localităţii Emaus. Destinaţia lor era o locaţie foarte precisă, secretă şi izolată, unde urma să se desfăşoare una dintre cele mai tainice şi criminale acţiuni din activitatea "mesianică" a lui Isus: uciderea tuturor acelor complici, prin acea crimă colectivă realizîndu-se anihilarea totală şi pentru totdeauna a şanselor ca adevărul despre "moartea" şi "învierea" sa să mai poată fi cunoscut vreodată. Căci o asemenea demascare ar fi fost cea mai mare catastrofă pentru Isus, deoarece i-ar fi făcut inutile atît pregătirile minuţioase şi oculte, cît şi suferinţele imense cauzate de anchetare şi răstignire, dar, mai ales, i-ar fi sabotat total şi iremediabil mitul personal, care atunci începea în forţă. Pentru succesul lui nestingherit, Isus trebuia să reducă la tăcere absolută, "de mormînt", pe acele persoane care l-au ajutat în cele mai intime înscenări şi au văzut caracterul lor total egoist şi ne-sfînt, şi care şi-au oferit serviciile pentru o răsplată pe măsură şi cît se poate de concretă şi urgenta, şi pe lumea asta, nu "pe lumea cealaltă", sau în "împărăţia cerurilor", sau la "sf. Aşteaptă", adică NICIODATĂ, cum propaga ipocritul Isus răsplătirea dobitocilor/"oilor" care îi cădeau în plasă (Mat 5:12, 6:19-20, 13:44-46, 19:21) şi cărora le lua, astfel, averile. Cum acei complici erau din acelaşi "aluat" ca şi Isus, adică infractori şi înşelători versaţi, super-realişti şi total fără scrupule, i-au amintit lui Isus că nu poate să-şi creeze mitul visat fără ajutorul lor, ajutor pe care i-l vor da, dar numai contra unei recompense în aur, pietre preţioase, etc.., şi care să le fie dată imediat după plecarea din mormînt, altfel se vor duce direct la rabini şi vor demasca înşelătoriile sale, şi atunci adio "Hristos a înviat din morţi!" ( şi implicit Noul Testamnent şi Biblia). Isus a ştiut foarte bine că rămînerea în viaţă a acelor complici, sau doar a unuia dintre ei, reprezenta pentru el un risc egal cu falimentul aspiraţiior sale paranoice şi acţiunilor sale oculte, căci urma să fie tot timpul şantajat sau, în caz de ceartă, trădat rabinilor. Înţelegînd şantajul şi forţat de împrejurări, Isus le-a făcut jocul şi le-a promis că în caz de reuşită le va da mult mai mult decît cer ei, chiar arătîndu-le înainte de răstignire nişte pungi cu aur. Aşa că odată dusă la bun sfîrşit înşelătoria cu "invierea din morţi", toţi au pornit rapid şi direct spre locul ultimului act al afacerii. Odată ajunşi la locul "comorii", Isus s-a arătat obosit şi înfometat şi le-a propus complicilor un prînz sumar, prin care să celebreze şi succesul acţiunii. Complicii au întins o pătură pe care au aşezat ceva de mîncat şi de băut, chiar dacă lor nu le ardea de aşa ceva, ei fiind cu gîndul numai la aur. Ştiindu-le gîndurile şi dorind şi el îndepărtarea lor din acel loc, Isus le-a arătat un bolovan mai îndepărtat şi le-a spus să caute sub el comoara cerută. Ei au mers în acel loc şi au început să sape cu mîinile nisipul. În acele momente, rămas singur, Isus a luat de după nişte pietre o otravă foarte puternică, pusă de el acolo înainte de răstignire, cu care a otrăvit porţiile complicilor. Aceia, la început cam suspicioşi pe corectitudinea lui Isus, după ce au săpat puţin, au dat peste nişte pungi cu aur, fapt care i-a bucurat imens şi le-a dat încredere in Isus. El, după ce le-a pregătit "cina cea de taină", i-a invitat la masă spunîndu-le să consume mai repede acele alimente, că mai au de mers şi în alte locuri, unde îi aşteaptă şi alte bogăţii. Încrezători şi entuziaşti, complicii au înghiţit rapid mîncarea "sfinţită" cu otravă de "Sfîntul lui Dumnezeu" şi şeful/gurul lor, pe care ei l-au ajutat în înscenările făcute pentru proşti (Mar 1:24) . După puţin timp au început să simtă efectul otrăvii şi atunci s-au trezit la realitate, dar ca rabinii şi cărturarii, adică prea tîrziu, cînd nu mai puteau face ceva, căci otrava i-a amorţit şi amuţit total. Atunci au amuţit pentru totdeauna şi singurele surse de informare exactă despre activităţile oculte şi criminale ale ieşitului din minţi (Mar 3:21)  şi înşelătorului acela (Mat 27: 63) Isus. A rămas, în schimb, varianta dorită de Isus şi savurată de turmele cre(ş)tine, cea total falsă, mincinoasă, absurdă şi mitologică, cu un Isus Mesia, proorocit de toţi proorocii (Lu 24:25-27), vindecător universal şi învietor de morţi, din tîmplar (Mar 6:3)  şi fiu de tîmplar 'avansat în grad' şi considerat fiul lui Dz (Mat 11:25), Hristosul şi Sfîntul lui Dz (Io 6:69), egalul lui Dz (Io 10:30), Dz adevărat din Dz adevărat, Făcătorul tuturor lucrurilor de pe pămînt şi din cer  (?!) (Col 1:16), cel luat în cer fără costum de cosmonaut şi fără ajutorul unei rachete (Lu 9:51), obsedatul de locul întîi în toate lucrurile (Col 1:18), plimbător pe norii cerului (Mat 26:64), vorbitor cu dracii (Mat 8:31-32), întruchipa-  rea dumnezeirii şi sfinţeniei, a iubirii, toleranţei, milei, iertării, bunătăţii, bla, bla ,bla.., în condiţiile în care chiar el  a afirmat că este crud şi neiertător (Lu 22:22) şi că nu este nici măcar un simplu om bun (Lu 18:19). Felicitîndu-se că a făcut totul ca mitul său mesianic să nu fie sabotat de deconspirări jenante şi fatale, Isus, rămas singur şi stăpîn absolut pe situaţie, a strîns toate urmele picnicului, şi-a luat patrupedul din parcare şi s-a îndreptat precaut spre drumul care ducea la Ierusalim. Căci o eventuală deplasare pe jos, per-pedes, atît de devreme şi pe o distanţă atît de mare (aprox. 20 de Km dus - întors, de la Ierusalim la Emaus) şi în aceeaş zi de duminică (Lu 24:13, 33-36; Io 20: 19), dacă dăm crezare NT, era imposibilă, din cauza durerilor din tălpi. Cînd a fost aproape de drumul principal, a observat doi drumeţi care se îndreptau spre Emaus (Lu 24:13-15...). Bănuind că veneau de la Ierusalim, Isus, ascuns foarte bine sub stofele costumaţiei arăbeşti (Lu 24:15-16), s-a alăturat lor în dorinţa de a afla ultimele ştiri din oraş.         Văzînd că cei doi nu erau ostili mişcării sale şi, deci, nu reprezentau un pericol pentru el dar, mai ales, că mitul său era în cumpănă din cauza evenimentelor derutatoare  şi oculte, Isus nu s-a putut abţine şi le-a aplicat şedinţa favorită de prosteală cu obsesia sa schizofreno-paranoică, cum că despre el au scris toţi proorocii, începînd de la Moise (?!), şi că de atunci intra în slava sa deplină (Lu 24:25-27), sau celebritatea supremă/"viaţa veşnică"(Io 17:3). Singura stare cu adevărat importantă din existenţa cuiva, fiindcă învinge şi "moartea a doua", care este uitarea, după cum a constatat şi înţelepciunea antică, sintetizată în dictonul menţionat în piramidele egiptene şi în multe alte temple: "Cînd numele tău va fi pe buzele celor vii, vei atinge nemurirea". Cine crede că eu fabulez iresponsabil cînd descriu varianta posibilă a evenimentelor răstignirii, să-mi spună un alt motiv plauzibil pentru care Isus s-a aflat singur prin zona satului Emaus, la o distanţă de aprox. 10 Km şi la doar cîteva ore de la părăsirea mormîntului. Şi să nu-mi spuneţi că şi-a căutat crucifixul de aur primit în dar de la "tatăl său din cer", că nu vă cred. 

         Dacă pînă la "înmormîntarea" lui Isus multe relatări din evanghelii sînt foarte puţin credibile, contradictorii  şi imposibile, după revenirea sa în simţiri pasajele despre el au luat-o razna de tot, pentru că s-au amestecat cu mitul "Învierii" şi cu interpretarea teologică delirantă, în care gurul şi omul simplu Isus a fost/este considerat "Hristos cel înviat din morţi", complicii săi absolut umani, îmbrăcaţi în haine albe (Mar 16:5, Lu 24:4), au fost etichetaţi ca "îngeri ai domnului, pogorîţi din cer" (Mat. 28: 2-3), corpul său fizic, chipurile, a anulat gravitaţia şi "s-a înălţat la cer" ca un balon cu heliu, etc...   Iar evenimentele ulterioare dispariţiei lui Isus din mormînt sînt descrise atît de încîlcit, încît nu se poate trage nicio concluzie exactă. Despre celelalte demascări  ale tendenţiosului NT, voi scrie în alte postări.

                                      

                                            Întrebări şi argumente LOGICE  ŞI  IMBATABILE

              Încă de la începutul său cre(ş) tinismul a stîrnit cele mai vii şi pătimaşe polemici şi necruţătoare conflicte, din cauza interacţiunii dintre susţinerile mistico-schizofreno-paranoico-delirante şi acţiunile prostitoare şi criminale pro  -comunismul absolut (Mar 10:21-23,25; Fapt 5:1-11,etc.) promovate de Isus şi respingerea lor îndreptăţită de către cei vizaţi de ele, dar care mai aveau o oarecare normalitate şi demnitate în gîndire (Io 6:60-66). Episodul cu răstignirea şi cu "învierea din morţi, după trei zile" a înşelătorului  "profet" Isus, deţine recordul de aberaţie, din toate punctele de vedere, printre care sînt şi următoarele:

      1) Prin acea înscenare megalomanul Isus a vrut, printre altele, să auto-personalizeze/cre(ş) tineze (Lu 22:15-20, 1 Cor 5:7)  una dintre cele mai mari sărbători iudaice, Pesah/Paştele ( Lev 23:4-14), comiţînd astfel blasfemia de a încerca să desfiinţeze acea sărbătoare instituită chiar de "domnul" (Lev 23:1- 2,5), cu o anumită semnificaţie şi ritual, şi cu caracter veşnic (Lev 23:14)  şi, mai ales, fară menţionarea vreunei eventuale răzgîndiri  şi a unui alt sens, eventual cre(ş) tin, în viitor. Chiar dacă Isus a pretins, în mod ipocrit, că el nu încearcă să strice Legea şi proorocii din VT (Mat 5:17) , în realitate el a făcut exact invers. După ce i-a etichetat pe toţi proorocii de dinaintea lui - deci şi pe Ioan (!?) - ca fiind hoţi şi tîlhari, demni de tot dispreţul deoarece nu au prostit "oile" cum a făcut-o el şi nu au pretins că sînt unica uşă/ lift spre utopica Împărăţie a cerurilor (Io 10:8-9), Isus şi-a dresat "oile" de aşa manieră radicală că ele au început să behăie entuziaste că "Isus este Paştele nostru" (1 Cor 5: 7). În realitate, atît Moise cît şi Isus, indivizi realişti, pragmatici şi atei în sinea lor, dar şi foarte conştienţi că doar cu şabloane religioase oamenii pot fi manipulaţi cel mai eficient, şi-au instituit Paştele lor după cum au dorit ei, fără vreun ordin din partea vreunui dumnezeu din cer şi fără frica vreunei pedepse divine (Lev 26:14-39) pentru nesocotirea lor (pedepse inventate tot de Moise, cum au fost şi 'legile domnului'de pe muntele Sinai). Căci dacă ar fi existat vreun dumnezeu în cer, statornic în hotărîri, el nu ar fi permis lui Isus uzurparea Paştilor din VT, cu semnificaţia comemorării eliberării evreilor din robia egipteană, şi înlocuirea lor cu "Hristos, Paştele noastre!", cu semnificaţia iertării păcatelor. Isus nici nu a avut curajul să predice în public o asemenea erezie,"Paştele său", căci dacă ar fi făcut-o ar fi fost omorît pe loc, fără judecata oficială a "sfintei treimi": Ana, Caiafa şi Pilat. El a instituit acea blasfemie doar ocult şi în ceasul al 12-lea, ultra-seret şi în grupul său de prostiţi de la cina conspirativă, sau "de taină".

       2) O idee centrală a propagandei cre(ş) tine, care derutează grav şi atrage naivii, este că Isus, prin "moartea şi învierea" sa, a reparat o nedreptate şi a favorizat omenirea prin faptul că sacrificiul său a pus capăt unei perioade în care toţi oamenii, răi sau buni, mureau în păcat, chiar dacă respectau Legea dată de însuşi Dz. Este absolut ilogic şi bizar ca Dz să dea o Lege, cu scop pretins civilizator, ca după aceea să o considere drept  o "putere a păcatului" şi să o înlocuiască cu cultul personalităţii unui iudeu înşelător (1 Cor 15:56-57), pe care "l-a dat" ca sfîrşit al Legii sale (?!) (Rom 10:4), şi al cărui nume concret nu l-a menţionat niciunde în VT. După ce face o confuzie penibilă şi aseamănă utopica şi elucubranta metamorfoză a trupului uman cu înmulţirea plantelor (1 Cor 15:35-38,42...), Pavel, nebunul (2Cor 12:11), spune că "învierea lui Isus" a fost crucială pentru destinul tuturor oamenilor, deoarece le asigură şi lor o asemenea "înviere", care îi scapă de "moartea care a venit prin Adam", dar numai dacă ei se află deja înscrişi în corul slăvitorilor lui Isus (1 Cor 15:20-23). Numai că acea susţinere delirantă şi iresponsabilă a lui Pavel şi sacrificiul lui Isus făcut în acest scop, au fost total zadarnice şi "fără obiect", căci acel primordial Adam nu a existat şi în realitate. Biblicii Adam şi Eva sînt doar personaje mitologice şi o metaforă primitivă şi iresponsabilă pentru începutul omenirii. "Început al omenirii" în varianta mistică,  falsă şi oligofrenă a concepţiei creaţioniste, căci în varianta evoluţionistă şi atee începutul omenirii a avut alte aspecte, mai complexe şi uşor de dedus. Păcatele/greşelile nu au intrat în omenire doar printr-o pereche umană, ci prin mai multe. Iar viaţa şi moartea sînt inerente oricărei forme de viaţă, indiferent că este religioasă sau nu. Iar singura "moarte" care poate fi învinsă este uitarea, pe care Isus a reuşit să o învingă pînă acum, cu ajutorul behăiturilor "oilor" sale cu minţile cre(ş)tinizate. Deci, cum Adam-ul biblic nu a existat ca individ - şi  făcut (doar) din lut, ca piticii de grădină(?!) - simbolistica fatală pusă de cre(ş) tinsm pe seama sa şi înlăturarea ei de sacrificiul lui Isus, nu are niciun temei, nici măcar speculativ, pentru a exista. Chiar dacă basmul cu "păcatul care a intrat în lume prin Adam" este considerat doar simbolic, credinţa că el a fost înlăturat de iudeul guru Isus în calitate de "Dumnezeu întrupat", frizează culmea absurdului. Deoarece "Dz, atotştiutorul", dacă ar fi existat, ar fi trebuit să ştie că acea relatare este doar un basm şi, atunci, nu ar mai fi acceptat varianta întrupării, torturii şi execuţiei ca să răscumpere un păcat simbolic, făptuit de o persoană inexistentă. Aşa că, din acest punct de vedere, sacrificiul lui Isus (Dz?!)  pe cruce a fost de o inutilitate absolută. Asta în cazul că Isus/Dz nu a fost sado-masochist! Relatările biblice şi cre(ş)tine, ca şi ale altor religii, nu trebuie să mire pe cineva, deoarece ele operează doar cu mituri mistice şi antice şi cu simple poveşti/pilde, pretins moralizatoare, dar, în realitate, cătuşe pentru conştiinţă. A-l omagia pe înşelătorul guru Isus pe considerentul că "a înlăturat moartea care a venit prin (inexistentul şi doar miticul) Adam", este ca şi cum am omagia corbul care i-a dus apă în cioc lui Făt-frumos, ca să-l poată învinge mai uşor pe inexistentul Zmeu. Paroles, paroles, paroles! Şi DOAR basme prostitoare pentru copilaşii cre(ş)tini, de toate vîrstele(Io 21:5).

        3) Cea mai ilogică susţinere a cre(ş)tinilor este că Isus, ca"Dz întrupat", prin răstignirea, "moartea şi învierea" sa, s-a dat benevol drept jertfă în faţa lui Dz, pentru iertarea păcatelor întregii omeniri, conform teoriei mistice a ţapului ispăşitor, adică omorîrea unei fiinţe nevinovate pentru plata şi iertarea păcatelor celor vinovaţi. Numai că o jertfă nu "se dă" de la sine, ci de alţii, şi nu "se dă" pentru sine, ci pentru alţii. În toate religiile jertfa (legume, animale, oameni, etc..)  s-a dat de un individ (Abel, Cain, Avraam, etc..) sau un grup, pentru "beneficiul" acelui individ/grup şi "doar la cererea expresă a unui Zeu" (Zeu însemnînd doar nebunia superstiţioasă şi criminală a grupului mistic respectiv). Victima ucisă degeaba nu avea niciun avantaj, căci "în locuinţa morţilor în care mergea, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune (Ecl 9:5,10; 3:19-21). Avantaj nu aveau nici misticii criminali care o executau, deoarece gestul lor nu era cerut în mod concret de o zeitate reală, ci doar de nebunia lor. Aşa a fost şi în cazul lui Isus, deoarece jertfa lui nu a fost cerută nici de "Eli, tatăl său din cer", nici de turma sa "ovină" şi nici de adversarii săi. Unde scrie în tot NT că "din cer s-a auzit un glas" (ca în cazul botezului - Mat 3:17)  care a cerut jertfa lui Isus ? Unde scrie în  NT că iudeii acuzatori i-au cerut lui Pilat "jertfirea lui Isus pentru păcatele oamenilor" şi nu moartea lui doar pentru hulă şi blasfemie (Mar 14:13), pentru jecmănirea naivilor (Lu 19:8-9)  şi chiar uciderea lor pentru a le lua averile (Fapt 5:1-11; Mat 27:12-13)  şi uzurparea autorităţii conducătorilor (Mar 15:26; Mat 27:11) ?. Adevărul este că doar Isus şi-a dat acea semnificaţie de "jertfă pentru păcatele multora" (Mat 26:28) şi asta doar ca să denatureze adevăratul motiv punitiv iudeu şi să-i dea o altă semnificaţie, mistică şi favorabilă doar lui. Semnificaţie reformatoare a învechitei şi, deseori, criminalei Legi a VT, şi înlocuirea ei cu mai democraticul Nou legămînt "al său" (Mat 26:28), în realitate el fiind inspirat din democraţiile culturilor vecine, în special ale "cîinilor"de greci (Mar 7:27)   şi a romanilor "spurcaţi" (Io 18:28)(?!), la care conservatorii iudei, "civilizaţi" şi "preacuraţi", aveau alergie "legală". Biblia spune foarte clar că nici chiar Isus însuşi nu (şi-) a cerut acea jertfă cu tot cugetul (Mat 26:39), în "omniscienţa sa dumnezeiască" el nefiind absolut sigur de reuşita înscenării ei. Dar, revenind la ideea de bază, nu poate exista ceva mai ilogic şi absurd în credinţa şi propaganda cre(ş) tină decît ideea că "Dz, dorind să salveze omenirea din păcatul adamic (în care tot el a făcut-o să poată cădea), a coborît din cer, s-a întrupat în iudeul Isus, prin care s-a dat jertfă prin moarte pe cruce, ca să-l îmbuneze pe Dz (adică pe sine însuşi) să-i ierte de păcatul strămoşesc doar pe idolatrii lui Isus". Mai pe scurt:"Dz se jertfeşte pe sine ca să se îmbuneze pe sine", sau "Dz îl ucide pe Dz ca să-l îmbuneze pe Dz". ....Fără cuvinte! Orice comentariu logic ar fi de prisos. Şi nu ar avea niciun efect asupra minţilor "oilor" cre(ş)tine. În realitate, dacă ar fi existat un Dz în cer şi ar fi dorit să ierte omenirea de vreun păcat, el ar fi iertat-o pur şi smplu, fără vreo formalitate, mai ales una tragică şi sinucigaşă. Dacă şi specia umană ar proceda aşa "dumnezeieşte", atunci Pămîntul ar fi locul nebuniei absolute. Ar însemna că un conducător statal: rege, preşedinte, dictator, etc..., atunci cînd ar vrea să-şi ierte poporul de vreo vină, sau păcat, în loc să-l ierte pur şi simplu, sau prin vreun decret, îşi omoară unicul fiu (?!). Dz, sau oricine ar face aşa ceva, este demn nu de slava "cerească" şi umană, ci de un salon de psihiatrie, cu tratament cronic şi în cămaşă de forţă pentru eternitate. Fiindcă un asemenea Dz ar fi tot aşa de ieşit din minţi ca şi "fiul său" (Mar 3:21), de aceea şi încercările sale repetate de a face o lume mai bună (prin Potop, ameninţări, multe legi, Legăminte, violarea fă-cioarei Miriam, jertfirea "fiului"Isus, etc...)  , au fost total nebuneşti şi zadarnice!

         4) O altă perlă oligofrenă dintre nenumăratele aberaţii cre(ş) tine este afirmaţia, şi credinţa, că Isus într-adevăr, prin  "moartea şi învierea" sa , s-a dat drept jertfă reală pentru iertarea păcatelor întregii omeniri, acea semnificaţie fiind şi unica a gestului său, după cum chiar el a afirmat (Mat 26:28). Numai că acea "jertfă" a înşelătorului Isus nu a fost o jertfă reală, făcută după normele lui Dz. O jertfă reală cerea moartea concretă a victimei prin înjunghiere şi apoi arderea ei (Ge 22:2, 9-10;Lev 22:27), în ritualul numit ardere de tot. În cazul jertfelor animale, victima era ucisă, apoi tranşată şi partea ei neapetisantă: organele, toată grăsimea şi coada întreagă (Sic!), erau oferite, pe grătar, lui Iehova cel petrecăreţ, căruia îi produceau un miros plăcut (Lev 3:1-17), fapt care, alături de carafele cu vin (Nu 28:7-8)  şi un trabuc de la care scotea fum pe nări (2 Sam 22:9), îl mai calmau din nervii provocaţi de iudeii îndărătnici. Iar cealaltă parte, mai cărnoasă şi mai gustoasă, era pentru preoţi, pe principiul "cine împarte, parte îşi face". Nu s-a pomenit în toată istoria jertfelor religioase ca victima (animal sau om)  să fie considerată o jertfă reală dacă, după o înjunghiere ineficace şi o scurtă moarte aparentă, ea s-ar fi ridicat în picioare şi ar fi fugit într- o clandestinitate neostilă, lăsînd în urmă doar nişte sînge vărsat care, chipurile, ar fi suficient "pentru iertarea păcatelor altora"(Mat 26:28). O asemenea 'jertfă' l-ar fi înfuriat la maxim pe capriciosul Dz, deoarece, în cazul unei jertfe animale, l-ar fi lăsat fără doza calmantă de fum de grătar şi ar fi pedepsit drastic o asemenea mascaradă. Ori, Isus tocmai asta a făcut! Şi-a premeditat o răstignire neletală şi o "moarte" aparentă (catalepsie), iar după ce s-a trezit din ea a tot fugit din calea celor care l-ar fi omorît cu adevărat, dacă puneau mîna pe el. Aşa că, oilor cre(ş)tine, unde a fost jertfa lui Isus ?!  Cine a văzut cadavrul său înjunghiat mortal şi cine, unde, cînd şi cum i-a pregătit rugul? Ambele repere fiind absolut necesare unei jertfe "ca la carte" prin ardere de tot. Sînt sigur că se vor găsi printre voi specimene cu aere de înţelepciune, care mi-ar replica că în cazul lui Isus, Dz a schimbat ritualul sacrificiului uman şi a eliminat înjunghierea şi arderea de tot. În acest caz vă întreb şi eu unde scrie în Biblie aşa ceva? Ca venind din partea lui Dz personal, şi nu doar din partea lui Isus şi a cre(ş)tinilor săi oligofreni. Din contră, Biblia spune că Dz şi-a manifestat repulsia faţă de orice fel de jertfe (Isaia 66:3)  şi că jertfele omeneşti le-a interzis încă de pe timpurile lui Avraam (Ge 22:12-12)  şi Moise (Ex 20:13). Aşa că Isus, prin pretenţia sa de auto-jertfire, a făcut doar o urîciune în faţa lui Dz (Isa 66:3), care nu i-a cerut aşa ceva şi nu ar fi aprobat omorîrea unui nevinovat şi drept (Exod 23:7), dacă Isus ar fi fost aşa. Dar, cum chiar guru Isus a recunoscut că nu este un om bun (Lu 18:19) şi că eticheta de "fiu al lui dumnezeu" (Lu 22:70) şi-a arogat-o în urma interpretării spuselor de la Ps 82:6 (Io 10:33-36), iar cei care l-au cunoscut direct şi foarte bine au văzut foarte clar că el a fost doar un înşelător expert (Mat 27:63)  ieşit din minţi (Mar 3:21), hulitor(Mar 14:64), făcător de rele (Io 18:30), ameninţător feroce şi răzbunător crud (Lu 22:22; Fapt 1:18) şi un prostitor mistic şi delirant insuportabil (Io 3:13; 6: 66; 8:58), deci un mincinos supra- ordinar, este de înţeles şi varianta cu intenţia lui Dz de a-l pedepsi cu moartea (Deut 18:20), dar fără semnificaţie pascală. Căci Dz nu l-a desemnat niciodată pe Isus ca o nouă jertfă de Paşti, cum mint cre(ş)tinii (Ev 10:11), deoarece pentru Pesah Dz a instituit nişte jertfe specifice (Nu 28:16-25), cu caracter veşnic (Lev 13:14) şi cu blesteme (Lev 26:14..) împotriva evreilor care le nesocotesc. Căci Pesah sînt DOAR evreieşti !!  Cine nu este evreu şi serbează cu obstinaţie Paştele evreiesc, dar cu semnificaţie şi ritualuri cre(ş)tine, dă dovadă de prostie incurabilă şi dobitocie absolută, deoarece "paştele" său cre(ş)tin nu are absolut nicio justificare, fiind instituit doar pe minciuni mistice şi deliruri "mesianice", după cum am demonstrat. Pentru cine are ochi de văzut şi minte de priceput! Un alt fals inventat şi practicat de cre(ş)tinii cei nebuni este şi data la care ei îşi serbează "paştele" lor ovin. Dată total falsă şi decalată faţă de data reală la care şi Isus a serbat Paştele mă-sii şi al tuturor iudeilor, adică cel real şi tradiţional, instituit "de domnul" prin Moise (Lev 23:4-5; Lu 22:7-8). Nici Isus şi nici apostolii săi, sau următorii, nu au recomandat înlocuirea acelei date cu o alta, sau altele, cum au ajuns să facă popii mai tîrziu, cînd şi-au instituit "paştele" lor după cum le-a bubuit mintea nebună, făcînd ca în prezent (aproape) fiecare turmă cre(ş)tină: ortodocşi, catolici, protestanţi, etc.., să aibă o dată diferită pentru "paştele" lor de kk. Isus a dorit înlocuirea doar a simbolisticii şi  jertfei pascale, ambele avîndu-l ca subiect nou doar pe el (Sic!) (Ev 10: 11-14) şi doar pentru slava sa.

O, Isuse, cît de genial şi super-inteligent ai fost cînd ţi-ai propus (Lu 3:23) să profiţi de prostia umană şi să subjugi cu ajutorul ei toţi oamenii (Io 16:33) naivi şi superstiţioşi, ca asfel, să eviţi o existenţă total anonimă şi să-ţi creezi şi tu o celebritate veşnică, sau viaţă veşnică (Io 17:3), prin acea slavă (Lu 24:26), sau proslăvire (Io 12:23; 16:14; 17:1,5,10), după care ai fost atît de ahtiat, ca să fi în rînd cu alte zeităţi. Şi pe care ai realizat-o folosind cea mai eficientă tactică, cea a pescarului înşelător (Mar 1:17): te-ai prezentat ca un binefăcător al oamenilor, care s-a sacrificat pentru ei prin părăsirea traiului comod din ceruri şi întruparea ca Mesia pentru a le aduce "hrană duhovnicească" şi i-ai momit spre năvodul cultului personalităţii tale cu momeala irezistibilă numită "viaţă veşnică" în "Împărăţia cerurilor", la care toţi proştii dau năvală (Mat 11:12), ca oile care urmează iraţional pe oaia din fruntea turmei. "Oile" din fruntea turmei tale au fost nişte inculţi - unii cam oligofreni, deci foarte uşor de păcălit: Petru, Iacob şi Ioan (Mat 17:1-9; Mar 14:33) - care au crezut şi propagat ca adevăruri înscenările şi elucubraţiile tale (Mat 16:16; Lu 24:34, etc.) şi care au creat psihoza de turmă, esenţială pentru atragerea în ea şi a oamenilor cu studii şi cu pretenţia de raţionali, normali şi realişti(?!). Cu acele lucrări/înscenări, şi deseori cu drogarea apostolilor (pentru o sugestionare mai eficientă) de nu mai ştiau ce văd şi ce spun (Lu 9:32-33)  şi cu unele manevre psihologice şi de hipnoză ultra-eficiente (inspirate de la alte religii), ţi-ai "îndreptăţit" şi tu Înţelepciunea ta (Mat 11:19), cu care chiar ai învins lumea (proastă şi "ovină"). Jos pălăria!

          5) Dar cel mai puternic, logic şi realist argument în demonstrarea faptului că Isus nu a murit pe cruce şi apoi nu a înviat din morţi a fost furnizat chiar de el, prin atitudinea pe care a avut-o în timpul răstignirii dar, mai ales, după ce şi-a revenit în simţiri. Căci, dacă ar fi murit cu adevărat pe cruce şi apoi ar fi înviat cu adevărat în mormînt din acea moarte, încă şi după trei zile (?!), ar fi realizat ceea ce nici-o fiinţă nu a mai realizat pînă atunci, şi nici după aceea. Adică ar fi învins şi desfiinţat moartea, proces distructiv total, ireversibil şi inevitabil pentru orice formă de viaţă. Astfel, ar fi realizat o realitate care ar fi contrazis şi anulat total legile fizice şi procesele chimice ale biologiei, anatomiei şi fiziologiei umane, fapt imposibil în realitate. Dacă Isus ar fi putut realiza acea realitate unicat şi total contra naturii, însemna că moartea fizică nu avea nici-un efect asupra lui, deci nimeni şi nimic nu putea să-l omoare. Atunci, de ce şi-a organizat, cu ajutorul unor complici, o mascaradă de răstignire neletală şi cu evitarea zdrobirii oaselor picioarelor şi de ce nu a acceptat una uzuală? Căci dacă i s-ar fi traumatizat şi mutilat corpul, el l-ar fi refăcut la loc, şi pe loc, cu "puterea lui divină" (Mat 28:18; Lu 22:51). Iar dacă ar fi fost omorît cu adevărat, el ar fi revenit la viaţă imediat , după cum singur s-a învrednicit (Io 10:18). Aşa că "executorii" lui s-ar fi plictisit de atîtea împunsături neletale cu lancea şi de zdrobiri zadarnice de oase  şi, într-un final, ar fi cedat, obosiţi şi ruşinaţi de necredinţa şi faptele lor, şi ar fi recunoscut că Isus într-adevăr a învins total moartea şi ar fi început toţi cu osanale la adresa lui, cu certitudinea (nu doar cu credinţa naivă) că şi ei vor deveni nemuritori dacă vor crede în el şi vor intra în turma lui. În acea situaţie Isus nici nu ar mai fi fost pus în mormînt, căci dacă el învia cînd doreau muşchii lui (Io 10:18), nu mai trebuia să stea trei zile în mormînt. "Trei zile" care, în realitate, a fost doar una şi jumătate: doar noaptea de vineri şi toată sîmbăta (zi şi noapte), căci duminica, dis de dimineaţă, Isus nu mai era în mormînt (Lu 24:1-3). Iar dacă se ia în considerare şi ca veridică varianta cu punerea sa în mormînt şi învierea lui după trei zile, atunci DE CE a fugit din zona mormîntului şi s-a ascuns de urmăritorii lui, arătîndu-se numai celor din gaşcă, inofensivi şi cam oligofreni (Mat 28:9,17; Mar 16:9,12,14; Io 21:1-14) ? DE CE nu s-a dus direct în Templu, în mijlocul preoţilor, fariseilor, saducheilor şi tuturor celor prezenţi acolo, ca să le arate miracolul unicat şi dumnezeiesc al învierii sale? Căci dacă moartea nu avea nici-un efect asupra lui, ar fi mers direct în mijlocul Templului, şi-ar fi fluturat mîinile prin aer şi ar fi strigat din toţi bojocii (Io 7:28), în "dulcele" său limbaj "sfînt şi plin de iubire", de lup turbat mascat în miel (Io 1:36): 

       - ATENŢIUNE la toată lumea !!  Iudeilor, neam necredincios (Mar 9:19), viclean şi preacurvar (Mat 12:39) şi voi străinilor păgîni, cîini şi spurcaţi (Mat 10:5; 15:26; Io18:28), veniţi repede aici să vedeţi ce nu aţi mai văzut niciodată! Ierusalime, Ierusalime, curvă ordinară şi soră cu curvele Sodoma şi Samaria (Ez 16:1-56; 23:1-4) şi ucigaş de prooroci, care nu ai vrut ca eu să fiu cloşcă peste tine (Mat 23:37)  şi ai vrut să mă omori şi pe mine, cel mai mare prooroc al tău (Io 10:8), fiindcă v-am spus că eu sînt fiul lui Dz., vino şi vezi că intenţia ta criminală a fost zadarnică fiindcă nimeni nu-l poate omorî pe fiul lui Dz, adică chiar pe Dz, căci eu şi tatăl una sîntem (Io 10:30; Rom 9:5). Iar vouă preoţilor, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, nebuni şi orbi (Mat 23:17), care meritaţi pedeapsa gheenei pentru că faceţi cultul lui Moise şi nu al meu, uitaţi-vă bine la mine că eu sînt, Isus Mesia. Şerpi, pui de năpîrci (Mat 23:33), care nu aţi crezut că sînt fiul lui Dz şi că voi învia după trei zile (Mat 27:63), dacă nici acum nu credeţi asta, veniţi şi mai convingeţi-vă o dată, sau de o mie de ori; omorîţi-mă cum vreţi voi, prin înjunghiere, spînzurare, sau lapidare şi veţi vedea că o s-o faceţi degeaba, fiindcă eu voi învia întotdeauna, căci tatăl meu din ceruri mi-a poruncit să fac asta (Io 10:17-18).

    Atunci, evident că iudeii l-ar fi supus acelui test practic şi l-ar fi omorît pe loc şi fără avizul sabotor al lui Pilat, iar Isus, şi mai evident, ar fi înviat întotdeauna şi ar fi sărit în sus ca hopa-mitică, spre stupefacţia iudeilor care, volens-nolens, atunci îl recunoşteau cu toţii drept Mesia şi exclamau cu toată sinceritatea: "- Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel !" (Mat 9:33). Iar conducătorii laici, inclusiv Irod şi Pilat, şi-ar fi pus cenuşă în cap şi armele la picioarele lui Isus şi ar fi fost primii membrii ai sectei "Oastea domnului". În plus, l-ar fi declarat pe Isus Mesia mesiilor, l-ar fi dus la Roma cu o proslăvire (obsesia paranoică a lui Isus - Io 17:1) nemaivăzută şi l-ar fi declarat Împăratul împăraţilor şi proorocul cel aşteptat în lume (Io 6:14) care, cu doar cîteva vorbe, înmulţea toate măncărurile (Mat 15:36,37), de erau toţi oamenii sătui fără să mai lucreze, iar cu o atingere de mînă (Mat 8:3,15,) vindeca toate bolile şi învia toţi morţii, de nu mai erau bolnavi şi decedaţi, doctori şi cimitire, de atunci încoace. Doar atunci ar fi realizat Raiul/Împărăţia cerurilor pe Pămînt. Iar istoria Umanităţii ar fi fost cu totul alta, miraculoasă şi supranaturală (stări IMPOSIBILE ) şi atestată de toţi istoricii (fapt IREAL ). Şi fără atei !!   

    Evident că nu s-a întîmplat aşa ceva, deoarece, şi mai evident - pentru atei, nu şi pentru cre(ş)tini - că faptele lui Isus cu "înmulţirea pîinilor şi peştilor", au fost doar înscenări (făcute cu efort, de aceea au fost doar două -  Mat 14:15-21; 15:32-39), şi toate afirmaţiile sale cu "învierea din morţi" au fost doar minciuni gogonate, făcute pentru minţile "ovine", ahtiate după "Împărăţia cerurilor" (Mat 11:12). De aceea Isus, după revenirea în simţiri, s-a ascuns ca şobolanul  de urmăritorii săi şi nu s-a arătat în Templu ca să demonstreze că a înviat cu adevărat din morţi. El a ştiut foarte bine că cei prezenţi acolo, în special saducheii (care erau normali la cap şi nu credeau în învierea morţilor - Lu 20:27), preoţii şi fariseii, care nu erau naivi, inculţi şi proşti ca oile sale, l-ar fi supus imediat testului cu o moarte reală, din care ar fi înviat....ca bietul Iuda, după ce a fost...spînzurat ! (Mat 27:5). Sau doar spintecat !? (Fapt 1:18) Sau amîndouă ?! Unsolved misteries! În concluzie, prin comportamentul pe care l-a avut în timpul răstignirii dar, mai ales, după aceea, Isus nu a demonstrat că a învins moartea ci, din contră, a demonstrat foarte clar că nu a putut învinge moartea reală. Deci, Isus nu a putut învia din moarte!!       

          6) Un alt argument imbatabil - înafara celor bazate pe logică şi reperele biblice prezentate pînă acum - care demonstrează imposibilitatea revenirii la viaţă, încă şi la una normală, şi după o moarte reală ce depăşeşte 10 minute, aparţine domeniului material şi medical şi se referă la starea reală şi invariabilă a fiziologiei corpului uman. Chiar dacă ar fi încarnarea vreunei "zeităţi" sau "duh"(Ev 10:5; Rom 1:3,4), corpul uman are întotdeauna aceleaşi funcţii şi caracteristici. Numai persoanele cu handicap au funcţiile alterate. Revenind la cazul lui Isus, dacă el ar fi avut parte de o moarte reală de trei zile, sau doar o zi şi jumătate, sau doar cîteva zeci de minute, absenţa oxigenării vitale a organismului i-ar fi produs alterări iremediabile ale organelor vitale, în special şi în primul rînd a creierului, care, fără o oxigenare de mai mult de 5 minute, ar fi intrat într-o stare de necroză care i-ar fi afectat fatal funcţiile vitale. Chiar dacă ar fi fost readus la viaţă într-un mod miraculos şi după numai 10 minute de cînd si-a dat "duhul", el nu ar mai fi fost cu mintea întreagă (dacă cumva a fost vreodată - Mar 3:21), iar simţurile sale, în special vorbirea, i-ar fi fost grav afectate. Iar în situaţia prezentată în NT, cu Isus mort (să analizăm ca reală acea variantă) de vineri, de la aprox. ora 15 (Mar 15:34, 37), pînă pe la mijlocul zilei de sîmbătă (să nu mergem chiar atît de departe, pînă duminica dimineaţa, cum a minţit Isus), cînd "şi-a luat viaţa înapoi"(?!) (Io 10:18), înseamnă că el a stat cu organismul neoxigenat peste 20 de ore. În acea situaţie starea de necroză fatală i-ar fi făcut IMPOSIBILĂ chiar şi revenirea la un licăr de viaţă.       

         Căci ce se alterează grav, aşa rămîne şi nu mai revine niciodată la starea bună de dinainte. Iar despre o revenire la viaţă, totală şi în deplinătatea tuturor funcţiilor, cu stat în picioare şi vorbire coerentă (Io 20:14,15), nici nu putea fi vorba. Evenimentele prezentate după răstignire: ieşitul pe picioare din mormînt, vorbitul cu adepţii, deplasarea prin zona Emausului, etc..., demonstrează că organismul său nu a fost afectat de necroza fatală produsă de neoxigenarea specifică unui cadavru real şi că "moartea" lui pe cruce a fost doar o stare de letargie/moarte aparentă care i-a păstrat funcţiile vitale la un nivel minim şi imperceptibil pentru neiniţiaţii care ..."iartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac!" (Lu 23:34). Păcat că nu i s-a făcut autopsia, că atunci nu mai erau cre(ş)tinii cu "chipul lor isteţ de oaie creaţă" care să susţină, cu fanatism stupid, că Isus chiar a înviat dintr-o moarte reală. Eu îi asigur că dacă şi atunci ar fi fost obiceiul cu autopsia, ideea cu înscenarea unei morţi aparente nici nu i-ar fi trecut prin cap lui Isus, căci era conştient că putea învinge uşor catalepsia, dar nu şi ciopîrţirea corpului său. Cum "a înviat Isus din moarte", tot aşa "învie din moarte" sute de mii de oameni zilnic, atît religioşi cît şi atei, în sălile de operaţii din spitalele lumii, după ce li se administrează anestezicul cataleptic şi apoi dispare efectul său. Numai că ei nu au nebunia şarlatanului Isus şi nu spun că au înviat din morţi. Căci dacă ar face-o ar fi luaţi în rîs ca fiind glumeţi, iar dacă ar tot insista ar fi transferaţi la psihiatrie, "la glumeţi".   Unde ar fi şi Isus, dacă ar trăi acum şi nu ar fi la închisoare pentru înşelăciune. Sînt sigur că există multe"oi isteţe", atît din rîndul religioşilor cît şi al "verilor" lor agnosticii, care îmi contestă demonstraţia logică de mai sus pe motivul că au fost multe cazuri de morţi reale, cu decedaţi certificaţi de medici şi depuşi la morgă, sau în sicrie, sau puşi chiar în morminte, şi care şi-au revenit în simţiri după mai multe ore, sau chiar zile, şi cu funcţiile vitale intacte. Deci, o asemenea situaţie putea fi şi în cazul lui Isus. Eu nu mă pot abţine să nu le iau rînjetul de superioritate de pe"boturile ovine" prin următoarea clarificare. Este foarte adevărat că au existat asemenea"morţi", unele total asemănătoare cu a lui Isus (cele cauzate de anestezice tari, sau substanţe toxice), dar şi cele cauzate de şocuri accidentale, şi care au fost declarate de profanii sau specialiştii observatori ca reale. Şi asta doar ca urmare fie a unei neexaminări medico-legale serioase (cum a fost şi cazul lui Isus), fie unor examinări mai atente, dar făcute pe"cadavre"care mai păstrau o scînteie de viaţă, total imperceptibilă în exterior. Şi care, în condiţii favorabile: răceala camerei mortuare sau a mormîntului, mişcarea violentă a sicriului sau alţi stimuli organici, a "reaprins focul vieţii dintr-un tăciune mocnit", prin reapariţia reacţiilor doar bine amorţite anterior. Aici religioşii au dreptate, dar numai dacă folosesc ghilimelele de rigoare. Adică, aşa cum "a înviat Isus din moarte"/catalepsie, aşa"au înviat" şi milioanele de "morţi"de după el, şi de dinaintea lui, din "morţi" provocate de cauze organice sau traumatice. Şi tot aşa "vor învia" şi religioşii (indiferent de religie), deci numai cînd sînt supuşi anestezicului de dinaintea unei operaţii, sau îşi revin dintr-o comă cauzată de lovituri la cap (altele decît cele cu prostie cronică pe care le aplică popii cu religia). Doar aşa şi cre(ş)tinii "învie din moarte" ca şi "hristosul" lor. Căci dintr-o moarte reală, cum este cea dată de autopsie, ar mai fi "înviat" Isus, şi ar mai "învia" şi oile lui, ca Iuda după ce a fost ciopîrţit (Fapt 1:18), sau ca "sfinţii apostoli" după ce au fost decapitaţi, sau răstigniţi.   Iar despre un, eventual, alt argument "isteţ" al cre(ş)tinilor, cum că învierea lor va fi doar spirituală, sau sufleteşte, şi făcută de Isus doar pe"lumea cealaltă", trebuie să-i corectez iar şi să le spun că Isus nu a arătat o asemenea înviere a "sufletului" (care"suflet"!?) şi doar pe"lumea cealaltă", "spirituală" (INEXISTENTĂ, de aceea şi  nedemonstrabilă), ci a arătat doar o revenire în simţiri dintr-o stare cataleptică, şi într-un context plin cu elemente absolut din domeniul vieţii doar de pe lumea aceasta. Despre "lumea de dincolo, din cer" şi "viaţa de apoi, din rai", Isus nu a putut da niciun amănunt insolit. Logic!. Cum să dea amănunte despre ceea ce nu există. Asemenea repere mincinoase există în multe religii, în special în cele mai răspîndite, fiindcă au avut/au o atracţie irezistibilă (Mat 11:12; 13:44-48) pentru naivi, care, apoi, au fost/sînt manipulaţi fără scrupule de profeţii lor (Isus, Mahomed, etc.). Cînd Isus a fost presat să dea amănunte clare despre învierea morţilor, el doar a repetat basmul, sec şi stupid, cu 'îngerii' şi le-a spus curioşilor, cinic şi codat, că "învierea dintre cei morţi" va fi doar pentru vrednicii săi pupincurişti şi că "viaţa veşnică" nu este anonimatul celor morţi, ci doar celebritatea celor vii (Avraam, Isaac, Iacov, etc..), deci existentă numai în cadrul spiritualităţii şi vieţii umane terestre, a celor vii (Lu 20:27-36, 37,38). În concluzie la acest punct, învierea lui Isus dintr-o moarte fiziologică reală, a fost IMPOSIBILĂ şi , sau mai ales, din punct de vedere medical. 

        Medicii şi toate persoanele cu calificare şi cunoştiiţe medicale care dau consideraţie popilor idolatri şi religiei şi îşi spurcă gurile cu expresii religioase, în special cu absurdele "Hristos a înviat!"şi "Adevărat a înviat!", "Natale!" sau "Christmas!"-ul de kk, trebuie să-şi pună peste masca medicală şi o mască cu forma unei feţe de măgar - şi el component al turmei ovine cre(ş)tine-  fiindcă îşi bat joc total de cunoştiinţele medicale despre fiziologia umană.

        Un alt caz celebru şi total asemănător cu al lui Isus (ca tehnologie), cu derutarea oamenilor cu o moarte aparentă şi apoi "învierea din morţi" (dar fără conotaţiile mistico-paranoice pretinse de Isus), a fost povestit de scriitorul italian Matteo Bandello, în sec XVI, în nuvela "Giulietta e Romeo". Nuvelă care, mai tîrziu, a fost teatralizată de Shakespeare şi ecranizată de F. Zeffirelli. ÎNTOTDEAUNA cînd vedeţi acel film, cînd vedeţi manevra Julietei cu somniferul cataleptic şi derutator, dat de preot (Sic!) - urmaşul lui Isus -, să vă gîndiţi că exact aşa a procedat şi Isus, înşelătorul acela (Mat 27:63). Cazul Juliettei demonstrează foarte clar - chiar şi pentru religioşii fanatici cu minţi ovine care cred cu tot cugetul că Isus îşi va învia pupincuriştii proslăvitori din moartea totală şi finală - că dintr-o moarte aparentă, cauzată de un somnifer letargic, se revine în simţiri, dar dintr-o moarte reală, cauzată de înjunghiere, NU! Cînd se va face un film despre cre(ş)tinism în care să se arate adevărurile spuse de mine în această postare, lumea cre(ş)tină va fi şocată, căci se va risipi ceaţa densă a minciunilor, aberaţiilor şi situaţiilor imposibile, răspîndită criminal de generos de popii înşelătorului Isus, şi va apărea cerul senin al Adevărului posibil! 
        Aici trebuie să mai menţionez un aspect extrem de grav al idioţeniei absolute a lumii cre(ş)tine, care se referă la încercarea de impunere a variantei posibile a "morţii" înşelătorului Isus. În toate textele scrise sau în dezbaterile TV pe acest subiect, pe care le-am urmărit, s-au prezentat toate variantele posibile ale acelei Înscenări, percepute ca fapt real (!?), şi cu cît o variantă era mai absurdă şi imposibilă, cu atît era mai apreciată ca posibilă, chiar dacă 'specialiştii' cre(ş)tini, oricît s-au chinuit, nu au putut concluziona ca veridică niciuna dintre ele. De ce oare ?! Aici intră variantele cu: * Isus chiar a murit cu adevărat pe cruce, pentru păcatele oamenilor; * El a murit sufocat, ca toţi ceilalţi răstigniţi; *A revenit la viaţă după trei zile şi prin puterea miraculoasă a lui Dz; etc.. Însă, cînd s-a adus în discuţie şi varianta cu înşelăciunea cu un somnifer letargic, ea a fost din start repudiată cu vehemenţă, ironie şi dispreţ total, chiar dacă a fost singura variantă posibilă, toate celelalte fiind doar elucubraţii neverosimile (care contravin legilor Naturii).
          Asta arată încă odată că susţinerile religioase sînt cu atît mai credibile cu cît sînt mai absurde (situaţie firească, fiindcă cine caută absurdul doar pe el îl apreciază) şi că ele nu se bazează pe fenomene reale, ci pe dorinţele fanteziste şi imposibile ale oamenilor dezamăgiţi de realitatea atee: dorinţa iertării păcatelor, influenţarea vieţii prin rugăciuni şi ritualuri (idolatre la ortodocşi şi catolici, etc..), întîlnirea post-mortem cu cei dragi, într-o viaţă veşnică şi fericită, şi pupincuristă non-stop la adresa iudeului Isus, ahtiat după proslăviri, etc..

       7) Un alt argument care infirmă pretenţiile schizoide şi obsesive ale lui Isus (et comp.) cum că despre el au scris autorii VT, este dat de interpretarea tendenţioasă a acelor trimiteri din VT. Astfel, la Fapt.2:30,31 se afirmă că însuşi regele David a spus că Isus va muri şi va învia din morţi, deci nu va vedea putrezirea. Şi se "confirmă" acea afirmaţie prostitoare cu timiterea la Ps 16:10, dintr-o cîntare a lui David. Numai că în cazul psalmilor NU Isus, ci DOAR David este cel vizat în toate versurile acelor cîntări de slavă, în majoritate ale sale, şi care sînt în totalitate neproorocitoare. Doar David a fost "robul domnului (Ps 18-motto), singurul păstor şi voievodul iudeilor în veci, cu un Nou legămînt de pace"(Ez 37:24 28). Şi exemplele pot continua cu toate trimiterile la VT ale lui Isus, fapt pe care îl voi expune în altă postare, căci necesită mult spaţiu. David a ştiut despre Isus cum a ştiut şi despre mătuşa bunicii şoferului lui Hitler.

                                                          CONCLUZII  la "moartea şi învierea domnului Isus".  

       Care a-ţi citit în întregime şi cu mare atenţie această postare şi a-ţi verificat şi trimiterile biblice, şi aveţi cel puţin un dram de respect pentru Adevăr, Logică şi Bun-simţ, chiar dacă sînteţi religioşi, nu se poate să nu fiţi de acord cu adevărurile citite şi demonstrate de mine. Cine găseşte vreun neadevăr sau lipsă de logică, să mi le comunice la "Comentarii". Să se abţină de la aşa ceva iraţionalii şi fanaticii religioşi, vaccinaţi de Isus et comp. împotriva Logicii, Adevărului şi Ateismului şi care îşi justifică elucubraţiile fanteziste doar cu reproducerea seacă şi tendenţioasă a unor citate din deliranta Biblie. Oricum, pentru toată lumea care vrea să cunoască Adevărul, eu am demonstrat foarte clar şi logic, ca nici-un alt analist biblic (dacă o făcea altcineva atît de explicit, mă bucuram şi nu o mai făceam şi eu) că: 

     * Paranoicul guru iudeu  Yeshua/"Isus" nu a fost arestat şi condamnat la moarte pentru păcatele mele, ale tale, sau ale întregii omeniri, ci doar pentru ticăloşiile sale: hulă paranoică, blasfemie, înşelăciune cu înscenări amăgitoare, jecmănirea naivilor, destabilizarea ordinii sociale şi multe alte lucruri rele, toate ne-negate de el (Mar 15:2-5).

     * Isus nu ar fi acceptat pentru nimic în lume, sau "în cer", o răstignire uzuală şi nepremeditată de el, pe care să nu o fi putut controla şi care să-i fi pus viaţa în pericol de moarte reală. 

     * auto-jertfirea pentru vină, pe care el a înscenat-o (Evr 9:14) nu i-a fost cerută de "tatăl său din cer"şi nu a fost una reală şi viabilă, fiindcă "jertfa" nu numai că nu şi-a lăsat pielea în mîinile jertfitorilor (Lev 7: 8), dar şi-a şi revenit în simţiri şi a fugit. Prin acel gest anulînd jertfa şi înşelîndu-l chiar şi pe eventualul Dz care i-ar fi cerut aşa ceva.

     * după revenirea în simţiri, înşelătorul Isus nu a demonstrat în faţa scepticilor raţionali (Io 9:34) că poate muri şi învia cu adevărat, că poate să-şi dea viaţa şi să o ia înapoi cînd vor muşchii lui, după cum a afirmat (Io 10:17,18).

     * paranoicul Isus a făcut acea mascaradă de răstignire doar pentru a da Paştelui evreiesc o altă semnificaţie  şi un nou ritual (Mar 14:22-24), strict personale, iar oamenilor naivi şi cu minţi ovine, o speranţă irezistibilă şi stupidă la o (IMPOSIBILĂ) înviere dintr-o moarte reală(Io 10:27-30) şi confundată cu a cerealelor (Io 12:24) (?!?). Pe aceleaşi principii narcisiste Isus a atacat şi distrus şi sărbătoarea iudaică a Cincizecimii (Lev 23:15,16; Nu 28), sau Shavuot, şi a cre(ş)tinat-o în "pogorîrea duhului sfînt"(Fapt 2:1-4...), sau Rusaliile.

      * prin specularea năzuinţelor şi sentimentelor umane, optimizarea lor cu şabloane religioase şi fanatizarea lor pînă la sacrificiul de sine (Lu 9:24), "nebunul"/înţeleptul Isus a ajuns să fie considerat dumnezeul lumii cre(ş)tine, să primescă aprecieri la superlativ şi consideraţii mistice şi "dumnezeieşti". Iar prin prezentarea reperelor morale ale civilizaţiilor iudaice şi"păgîne"vecine drept repere personale inedite, chipurile, insuflate de "tatăl său ceresc"(Io 7:16), şi acceptarea acestei excrocherii de către inculţii marelui seceriş (Lu 10:2), omenirea s-a tot auto-prostit cu ideea că o lume cu repere morale ideale nu poate fi decît creştină (!?). Şi asta prin ignorarea totală a mesajului creştin originar şi extrem de clar, prezentat chiar de Isus personal, şi care promova doar un comunism absolut (Fapt 2:44,45), gen Koreea de nord, cu repulsie alergică şi criminală la reperele democraţiei: demnitate, libertate individuală (Lu 9:23) şi proprietate particulară (Lu 6:24-26; 18:25; Fapt 5:1-11). Şi cu consideraţie doar pentru lider (Mat 23:8), care trebuia să aibă totul şi pe lumea aceasta, în mod egoist şi sfidător (Mar 14:3-6,7), iar poporul nimic (Lu 14:33). Nimic înafara obligaţiei la osanale proslăvitoare la adresa unicului Învăţător (Mat 23:8) şi la credinţa SINCERĂ că bogăţia şi fericirea lui nu pot fi decît pe "lumea cealaltă" şi "în cer"(Mat 19:21; Lu 6:23). Astfel, lumea liberă, democratică, capitalistă şi "creştină" trăieşte un paradox absurd şi cre(ş)tin: trăieşte după regulile democratice europene, cu rădăcini în Grecia şi Roma antice (Io 19:4) şi proslăveşte pentru asta pe cel mai acerb duşman al democraţiei, gurul ultra-comunist Isus, din Asia, tărîmul multor ideologii învechite, radicale, despotice şi nedemocratice. Ideologiile religioase de turmă ale profeţilor-păstori 'eliberează' oamenii ca munca 'democratică' din lagărele naziste şi comuniste:"Arbeit macht frei !" Unde scrie în tot NT că Isus a promovat explicit proprietatea particulară şi bogăţia materială, sau că a tolerat-o sau a ignorat-o?  Şi că a propovăduit doar lepădarea de păcate, cum mint cu neruşinare acum toţi popii şi predicatorii cre(ş)tini, fiindcă ei ştiu foarte bine că cre(ş)tinismul originar, cu 'democraţie de turmă' şi ultra-comunist este o utopie de neacceptat pentu lumea normală, dar şi că ei nu pot trăi în lux de pe urma unor turme sărace ? De aceea ei evită să predice pilda tînărului bogat (Lu 18:18-25), care nu a obţinut de la Isus moştenirea "vieţii veşnice" doar pe seama nepăcătuirii şi nu şi a sărăciei materiale absolute. Cre(ş)tini, chiar a-ţi vrea să trăiţi în"raiul" lui Isus ? Dacă 'DA Isuse drag, vrem să trăim în Raiul dorit de tine!' atunci eu vă propun să faceţi o probă cu un stagiu de cîţiva ani (oricum puţini, faţă de 'veşnicia cu Isus') în Koreea de nord, să vedeţi ce înseamnă cu adevărat un asemenea Rai. În acest context trebuie menţionată stupizenia absolută a cre(ş)tinilor, care asociază - în mod total fals - noţiunea de comunism  cu ateismul şi doar cu comunismul unor criminali mai recenţi (Lenin, Stalin, Pol pot, dinastia Kim, etc..), şi asta doar fiindcă au simţit 'binefacerile' lor (sau doar au auzit de ele), şi nu cu comunismul absolut şi anacronic al criminalului Isus, şi asta doar fiindcă nu i-au simţit în mod direct 'binefacerile' şi nu ţin cont de menţionările lor din Biblie, pe care popii ultra-vicleni fie nu le comentează, fie le prezintă în mod eronat.

     

         În această postare am explicat foarte logic şi foarte argumentat că gurul iudeu Yeshua/'Isus' nu a înviat, şi nu a putut învia, dintr-o moarte reală, cum a pretins el prin mascarada de răstignire şi cum cred oligofrenele sale ovine. Care nu-şi dau seama că sînt victimele excrocheriei psihologice spusă de proverbul "O minciună repetată încontinuu, ajunge să fie considerată Adevăr". Felicit cu toată bucuria persoanele care, chiar dacă au fost religioase sau agnostice înainte de a vizita această postare, după ce au citit-o şi-au abandonat ideile eretice religioase, au abandonat staulele (bisericile) păstorilor vicleni şi statutul înjositor de om-oaie şi au trecut la cel demn de OM-OM. Fiindcă oricît de tare şi-ar îndulci cineva viaţa necăjită cu amăgirile frumoase religioase şi cu speranţele absurde într-o înviere din moartea reală, adevărul este exact invers, căci credinţa sa cre(ş)tină este zadarnică, fiindcă 'hristos' nu a înviat din morţi, cum foarte clar am demonstrat eu şi a spus-o şi ap. Pavel (1 Cor 15:13-18). Tot el a menţionat şi motivaţia reală a existenţei elucubraţiilor cre(ş)tine: imposibilitatea acceptării realităţii pesimiste de către lacomii şi disperaţii după utopia zisă 'viaţă veşnică' şi care, din această cauză, ajung victime sigure în plasele pescarilor de oameni (preoţii ultra-vicleni şi prostitori), unde au 'avantajul' peştelui lacom şi iraţional. Cu speranţa, apreciată de realiştii şi demnii atei şi blamată  /behăită isteric de oile cre(ş)tine, că cine a citit/va citi această postare a trecut/va trece definitiv la statutul de OM, închei această postare cu invitaţia adresată tuturor de a citi şi celelalte postări ale mele şi a le indica tuturor, pentru a se afla ADEVĂRUL despre tendenţiosul cre(ş)tinism şi pentru a trăi în demnitate. Dacă nu, Credinţă zadarnică! în continuare ! Şi prosteală cre(ş)tinească şi jecmăneală păstorească cît cuprinde ! Căci, ce s-ar alege de celebritatea/  "viaţa veşnică" a lui Isus fără proslăvirile oilor sale superstiţioase şi ce s-ar face paraziţii de popi şi de călugări fără banii turmelor de proşti superstiţioşi şi idolatri ! Proşti şi fuduli ! Căci prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul !!
      O, cre(ş)tine absurd, deşarte                                                                                                                   31 dec. 2012
      Sînt visele ce le visezi,
      Căci moartea nu este departe, 
      În nici-un mîine să nu crezi !
       Cititorule ateu şi responsabil, recomandă şi distribuie tuturor această postare, ca toată lumea să vadă ADEVĂRUL despre excrocheria numită 'moartea şi învierea d-lui Isus'. Iar la absurdul salut cre(ş)tin 'Hristos a înviat !' să răspundeţi 'Adevărat n-a-nviat !'. Dacă ovina cre(ş)tină se miră de un asemenea răspuns 'blasfemic', întrebaţi-o pe care planetă a avut loc acel fapt, că pe Pămînt aşa ceva nu este posibil. Şi dacă nedumerirea sa persistă, recomandaţi-i www.ateismulactiv, care îi va aduce informaţii inedite şi pertinente, care, poate, o va trezi la adevăr/ATEISM. Pentru a contracara prozelitismul popilor şi elucubraţiile lor toxice, fiţi atei activi şi scrieţi cu vopsea spray pe gardurile şi zidurile tuturor bisericilor, şi pe alte ziduri din localitate: Vizitaţi www.ateismulactiv. Răspîndiţi bilete cu acest mesaj în locurile publice.  Doamnele ajută !